Cine vede un asemenea titlu – OGLINDA MISTERELOR - ANTOLOGIE DE POEME EZOTERICE, e posibil să creadă că va întâlni o poezie „grea” de semnificații, deci, implicit, foarte dificil de lecturat. Introducerea lui Adrian Botez nu înlătură aceste temeri, dimpotrivă, le amplifică la maximum prin atribuirea a sute de conotații, ezoterice la rândul lor, la Kaballa și ultra-enigmatice misticisme babilonice cu care „încarcă” sensurile versurilor, indiferent dacă autorul, în cazul acesta, Nicolae N. Negulescu s-a gândit la ele sau nu, așa cum se întâmplă, de multe ori, printre rândurile comentatorilor. Însă, cel care va intra „în direct” la lecturarea operei sale, va fi surprins de o lirică ce merge „la inimă și suflet”, plină de imagini și metafore de mare forță emoțională și spirituală, înțelegând că poetul nu e de loc insensibil la ceea ce ne înconjoară, iar „refuzul” vehement al Realității și Actualității vine dintr-o imensă dezamăgire etică și estetică.
Volumul e o selecție din trei opusuri ce reflectă fidel evoluția simțirii poetice, cristalizarea unei filosofii de viață și gândire bine ancorate în Zeitgeist-ul care ne înconjoară, în ciuda aparenței de neimplicare în real, nu rareori supralicitată. De remarcat, în primul rând, condițiile estetice selecte sub care a apărut la Editura Betta, București/2014, trilingv: cu traduceri excelente în italiană – poetul Luca Cioplla/Italia și germană - Astrid Tătar supervizată de Crista Müller.
Prima parte este o culegere din HEPTAGRAMA ÎNSTELĂRII și inaugurează drumul inițiatic cu o întrebare fundamentală pentru fiecare din noi: “Ce eşti tu în viața timpului?” (Temelie a Puterii Începuturilor, p. 63). Imaginile și ductusul liric sunt la „îndemâna” oricărui iubitor de poezie autentică: proaspătă și vie, ea ne cutremură și înalță, în același timp.
Versurile negulesciene au profunzimea ezoterică a incantațiilor și imprecațiilor unor vechi preoți caldeeni sau egipteni, care au pierdut, pentru noi, înțelesul lor ascuns, așa cum ne sugerează și titlul „întregului”, dar rămâne destulă „materie” imagistică și afectivă pentru a ne încânta spiritul și a ne sensibiliza simțul estetic în mijlocul tragicului existenței: „Mi-ai dat/neînchipuita tristețe –/straiele lacrimilor/argintate pe-o rază; ... Pentru un timp/mi-ai dat/imperiul bogatei sărăcii/întemeindu-mi domnia” (Imperiul Bogatei Sărăcii, p. 66) și „fluturii monahi ies din gânduri –/se prăbuşesc şi plâng/între țărmurile ochilor. ... eu, ies din eu,/cu tragica mea intensitate,/şi mă ascund tulburat/sub cristalul/esenței lucrurilor” (Din Măreția Sferelor, p. 69)
Se observă timide renunțări, la început, la semnele de punctuație, ca o subtilă prefigurare a decantarii lente a atributelor Eu-lui și a Logos-ului, care ne leagă de Real, pe linia kirkegaardiană a eliminării - proprietății, sentimentelor, dorințelor - care ne fac să suferim: „Vedeți voi/fii ai firii:/trebuie să zbor/cu aripi de linişti/deasupra durerilor/pământului;” (Apropierea Viitorului, p. 81) Pentru că viața „prea pământească” e ca și cum ai sta De Vorbă cu Nisipul (p. 87): „...şi el tace/ ... Şi-i fac regat sub văzduhul podului/să-mi pună scânteia vorbei/în palmă;/şi el îmi taie degetele/cu-n țipăt ascuțit,/şi el îmi bea, bob cu bob/tot sângele speriat/cu buzele arşiței ...”
Dar, abia acum începe drumul sisific al Spiralei Alergării (p. 96): „În spirală alerg/să deschid piramida/împădurită de adâncire/cosmică ... până se aprind/eonii de purpură”. Se formează, astfel, în incandescența de mii de grade a noii etape a Eului spiritual, cristalul noului Țel: „Eu iubesc/o grădină de aripi/o pădure de fulgere ... Eu iubesc/piramida fântânii
Sunetului/prin care ne reflectă/Dumnezeu” (Eu Iubesc, p. 102)
Dintr-o dată, poetul trăiește revelația – în spiritul lui Toma D’Aquino: Revelatio, pe care o induce și lectorului: „S-a aprins un ou/înaripat/în spirala cuibului/tot mai adâncă ... Prin mine fugeau/pietrele;/țipătul lacrimei/tăia copacii” (Eul Înaripat, p. 105) Cine cunoaște țelul, află și Calea: „Caut Templul/măreției cuvintelor/înafara timpului/înafara temeliei/materiei ...” (Templul Măreției Cuvintelor, p.108)
Sublimarea Eu-lui este, acum, împlinită: „Vorbesc pe puntea/răsăritului/apropiată de trecere/Vorbesc în sunetul/cristalelor/rozei absolute/de culori/din suflul lumii” (Shambala I, p. 135) și trăim, împreună cu el, bucuria epifaniei Iluminării: „Acolo mă trezeşte setea/ascunderii lucrurilor/... Acolo aud veşnicia/luminii respirând,/spirit al invocației”.
Cum era de așteptat, semnele de punctuație și „Realitate secundă” s-au pierdut, între timp, sublimarea fiind în plin travaliu: „Dinafara şi dinlăuntru lumii/e Aisha/pe care o dezbrac/de culori cosmice, ... ea mă iubeşte/cu pânza cărnii schimbătoare;” (Aisha, p. 141) Ea e „Vălul lui Isis”, pus Lumii pentru a nu fi văzut Marele Adevăr, ce cade, strălucitor, la picioarele Poetului, care devine „cenuşă a bronzului circular” (idem) – așadar, acel „aes triplex/triplu bronz” simbolizând suprema cutezanță, forță și vitejie, cum ne arată Horațiu, purtătorul de cuvânt al spiritului antic. (Ode, I, 3, 9)
Este timpul să trecem în etapa a doua a cunoașterii de sine, CRUCEA SEPHIROTICĂ, prin întâlnirea cu Tatăl Logos spre a ajunge la Cetatea Soarelui, cum o visau filosofii de sorginte renascentistă, cum e Tommaso Campanella: „Văd peste zidul lumii:/se apropie Cetatea/Noului Univers.” (Biserica Ființării, p. 156) „E aici o victorie/a liniştii luminoase/... pentru întronarea firii,” (Eklegein, p. 168) descoperă, plin de uimire și bucurie, poetul transcenderilor, N. N. Negulescu, care ne amintește, în acest efort titanic, de rafaeliții estetizanți și romantici sau, mai aproape de noi, clasicizantul R. M. Rilke.
Totuși, el nu poate scăpa atât de ușor de presiunea și damnarea trecutului: „Toți încap într-un surâs/la fereastra Raiului meu/de tristeți/aşteptând să-mi crească/aripile cuielor ...” (La Fereastra Raiului de Tristeți, p. 174), dar vine imediat salvarea: „Odată mi-a deschis lacrima/o îngeră/cu dimineața/vieții mele/în pântece” prin Deschiderea Lacrimei. (p. 180). În zbor de Luceafăr trece în alte dimensiuni ale existenței: „Cade un astru alungat/pe vechimea viitorului/să îmi ia zborul/umbrei de pământ/şi heraldica sufletului ... O, ce viscoliri de trandafiri/îmi sărută/vârful aripilor/cu dimineața luminii/pe care trec Zeii...” (Cade un Astru, p. 183) Odată ajuns pe aceste înălțimi de Spirit, nu poți decât să devii „puțin Eminescian&Barbian”: ” Dansul curcubeielor/vreți să-l cunoaşteți/cu germenii luminilor/aprinşi în oglinzi ... Aici e Misterul Diamantului/Nemărginirii:/ Nahar Dinur” (Diamantul Nemărginirii, p. 190)
Ajungem, după arderea etapelor kirkegaardiene ale „des-cărnării” de materie la nucleul gândirii poetice negulesciene, un fel de Ars Poetica: „Ies din naşterea Galactică/visat de Geniile Ierarhiilor/şi cobor în nadirul materiei/fostelor trupuri:/Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Polar/îmi caut scânteia puterii/Sufletului Hiperborean ... Ea deschide zâmbetul/Polului Austral/mişcă Cheile/Vechilor Sfere/Şi întinde rădăcinile/Dimineții/Căzute-n genunchi” (ViațaÎnaripată, p. 192).
Drumul e deschis spre culmile finale ale părții a III-a - ZBORUL ÎNFLĂCĂRAT, unde poetul, nobil, ne invită pe fiecare dintre noi: „Ascultați-mi ochii/în care trăiesc/ca o adiere/desenată de razele/absolutului din lucruri/pe scânteia ferestrei/cu vise ... aura totului/ izvorând universuri” (Ascultați-mi Ochii, p. 233). A sosit momentul Marii Transcenderi: „Mută-mi casa poemului/că mă coc de dragoste/scriind un vis etern/scufundat în focul/care iasă închinat/din umbra lui ...” (Vis Etern, p. 245) Totul se sublimează și clarifică acum: „miresme de curcubeu/aurit în ochiul meu/Sfere, netezimi, spirale,/sacre-mpărății astrale/meteori, punți, galaxii/cresc pe ramii inimii...” (Euritmii, p. 254), iar unele poeme devin fericite incantații psalmice: „Vino, fiu al firii-nalte,/Rouă-a visului de carte,/La Temple sub Diademe/ai altare cu poeme!” (La Temple sub Diademe, p. 263)
Deși nici acum „tragedia materiei” nu e complet sublimată, totul apare ca într-o oglindă îndepărtată a altor timpuri: „Mă acopăr/cu toate harurile/reliefurilor edenice/din crucea visului/să nu mai văd/cruzimea lumii/izgonind în gol/îngerii cuvintelor” (Chipul Durerii, p. 278) Miracolul unei noi existențe a pus stăpânire pe poet și el o exprimă sublim, cum reușește de atâtea ori în imagini de mare respirație lirică: „Vântul umbrei ascuțit/mă bate cu frica/penelor sălbatice/Eu îmi umplu singur/şi învinerit/Cerul noului Cuvânt/ mărunțind sub tălpi/adâncimea muntelui/care mă ține-n brațe” (Viața Misterioasă, p. 281) Aici e Lumea aparentă à rebours, dar așa „trăiește” Adevăratul Spririt: „De-ar şti să vadă omul/tot Pământul de gânduri/alunecând prin duminica/limpede/Lumina ar arde/lumina/Peştii ar îneca/Apa/Şi cârdurile Îngerilor/ar lăsa urme” (De-ar Știi să Vadă Omul, p. 287)
La fel, lirica poetului N. N. Negulescu e un Univers cu totul aparte, în care atât autorul, cât și lectorul străbat un lung drum de incantații sacre, parcă de mistere antice, spre a ajunge, prin katharsis și transcendere, la Cetatea Ideală din final: acea Misterioasă Viață.