“ iar Eugen Evu… ce a făcut el, acolo, cu noi? Şcoală de poezie a făcut!”
Lansarea volumului bilingv de poezie româno-spaniol “Cuvinte de îmblânzit mâinile” – “Palabras para domar las manos”, dedicat celor doi nepoţi care trăiesc în Spania, a avut loc în sala festivă a Colegiului Naţional “Aurel Vlaicu”, din Orăştie. Cu câteva ore înainte de lansare, orăştianca a povestit pentru cititorii săptămânalului REPLICA în ce fel “se naşte” o carte şi care este viaţa unui român imigrant.
A. B. Cum şi când aţi început să scrieţi poezie?
Dacă aş spune că scriu de când mă ştiu, poate aş exagera un pic: prima poezie am scris-o în clasa a patra. Era o poezie puerilă, copilărească, pe care i-o dedicasem surorii mele, care era frumuşică foc, de mică. Era o poezie care se încheia: “Poate aţi ghicit cumva / Că păpuşa-i sora mea”. Pe urmă, au început anii de şcoală la Orăştioara de Sus, eu cochetam cu poezia, îmi plăcea să citesc, îmi plăcea şi să scriu, să compun. Ştiu că în ciclul mic de şcoală exista o materie care chiar aşa se numea “Compunere”. Ei, pentru mine, ora asta era cea mai frumoasă din tot programul şcolar: aveam imaginaţie, aveam fantezie şi îmi plăcea atât de tare! Poetul Petru Romoşan, Petrică, aşa cum îi spuneam noi, mi-a fost coleg de şcoală. Era mai mare decât mine cu doi ani şi era o diferenţă foarte mare între ceea ce scriam noi: eu aveam un romantism aproape siropos, pentru că cred că toţi începem prin a scrie versuri de dragoste, toţi începem lamentându-ne, descriindu-ne eşecurile în dragoste sau chiar dragostea. Ei, Petrică avea un alt stil de poezie, modern şi foarte frumos elaborat, iar eu înţelegeam că ceea ce face el este artă, iar ceea ce făceam eu era doar plăcerea de-a scrie şi de a aşeza cuvintele, de a mă “juca”. Pentru a ajunge să scriu la nivelul lui, ştiam că am foarte mult de lucru!
Care este “povestea” primului volum de poezie semnat: Nuţa Crăciun?
Prima carte s-a numit “Alfabetul unei şoapte”. În 2001 a apărut, după ce, până în 1989 cred că a fost perioada mea cea mai prodigioasă. Am un dosar întreg de diplome de la festivaluri şi concursuri de poezie. Numai că, ceea ce a fost până în 1989 era legat şi de activitatea UTC, în care eram implicată. Am scris şi poezie patriotică, dar era patriotismul acela frumos, pe care eu chiar îl trăiam cu sinceritate. Totuşi, îmi plăcea să scriu mai ales poezie de dragoste.
Vă mai amintiţi întâlnirea cu poeţii hunedoreni şi cenaclurile literare ale vremii? Era o vreme de efervescenţă culturală în Hunedoara…
În liceu am avut o profesoară de română, doamna Livescu, foarte apreciată aici, în Orăştie, căreia îi plăcea cum scriu. Şi, într-o zi, când a trebuit să se prezinte la o întâlnire cu scriitorii, în Petroşani… din ce-mi aduc aminte, că sunt peste 30 de ani de-atunci, m-a luat pe mine. Ajungând şi văzând ce se citeşte acolo şi la ce nivel se discută, imediat am realizat unde mă situam eu. Când a trebuit să citesc, aveam un carneţel cu amintiri, inimioare, adrese, dar şi poezii, un fel de amalgam cum au toţi adolescenţii, probabil… Mi-aş fi dorit să se deschidă pământul ca eu să pot să mă ascund şi, gâtuită de emoţie, am citit, în cele din urmă, o poezie pe care am şi publicat-o în prima carte de versuri: un poem condensat, care se numea “Oscilaţie” şi pe care a sesizat-o Eugen Evu:
“Mi-e teamă să nu ating / vreo silabă cu gândul / respiraţia ei/ m-ar întemniţa. / De aceea, mi-e teamă de silabe”. Eugen Evu, tânăr şi el, atunci, un om foarte jovial, cu un umor extraordinar, aflat în plină glorie în acel moment, mi-a cerut carneţelul, l-a răsfoit şi mi-a spus: “Cine scrie o poezie cum este «Oscilaţie» înseamnă că poate mult mai mult. Dacă vrei să înveţi să scrii şi să te întâlneşti cu alţi tineri de vârsta ta, vino la cenaclu, la Hunedoara. Şedinţele sunt joia, de la ora 5”. De aici, am plecat, de fapt.
Făceaţi naveta aproape 50 de kilometri doar pentru a lua parte la întâlnirile cenaclului “Lucian Blaga”?
Ani în şir am făcut naveta la Hunedoara, pentru că noi nu aveam un cenaclu la Orăştie, dar niciun Eugen Evu! Când vorbea el, eu eram numai ochi şi urechi. De multe ori se oprea şi chiar râdea: “Nuţa e numai ochi şi urechi!” Adevărul e că eu mă duceam mai des chiar decât cei care erau din Hunedoara. Era o plăcere să ascult ce se citea, iar Eugen Evu… ce a făcut el, acolo, cu noi? Şcoală de poezie a făcut! Adică, nu că ne învăţa cum să scriem. Ne învăţa cum să nu scriem! Îmi amintesc că spunea: “Cât de banal sună să spui: «Mi-e dor de tine!» Şi cât de minunat ar fi să exprimaţi dorul prin altceva!” Atunci, ţin minte că am scris poemul “Dor”: “În mine se trezesc copacii / şi respiraţia lor mă ucide tăcut”. Eugen Evu spunea că arta poetică înseamnă să spui mult cu cuvinte puţine şi, sub influenţa lui, primul meu volum, “Alfabetul unei şoapte”, a fost foarte condensat. Mă căsătorisem, între timp, aveam doi copii mici, dar îi spusesem şi fostului meu soţ: “Ziua de joi este ziua mea. Este ziua de care eu am nevoie pentru mine”. În ziua respectivă mergeam la cenaclu, la Hunedoara, iar asta s-a întâmplat ani la rând. Apoi, de la vârsta de 30 de ani încolo, am avut o perioadă lungă, vreo zece ani, în care n-am mai scris nimic. Începusem să mă lovesc de alte probleme şi aveam, acum, alte priorităţi. Ţin minte că aşteptam să crească un pic copiii, ca să pot să mă adun şi să am răgazul să scriu din nou. ( fragment din Replica, Hunedoara).* Cartea de debut a Nuţei Crăciun a fost prefaţată de Eugen Evu