De când trec prin cuvinte cărări foşnitoare
nu osteneşte bucuria,
singurătatea fuge în cutele nopţii,
tristeţile se acoperă cu uitare.
Cad umbre şerpuite din oglinzi,
capătă trup şi-i dau glas luminii,
nopţii din pietre să-i cânt
psalmi prin cuvintele Lui.
De unde te vei pătrunde şi tu
de mierea din miezul vâscos
ce sufletul va face să lunece,
nimicul din noi în pustiu.
Tot strig la ce nu pot să văd,
se înlănţuie tăcerea de pot s-o ating
prin semne ce-mi faci dintr-o umbră,
să trec peste ape străine pe un pod de sudoare.
Iubirea mea nu vrea să ştie,
mereu la tine se-ntoarce,
unde lumina e-n poartă zidită
cu sărutul pe stâlpi.