Tataia Iuraşcu, cu biciul pe lîngă confraţi
„Pocnind din bici” – Editura Rocad Center
Maria Diana Popescu, Agero
Ştiind că există o falie imensă între autorii de succes ai genului şi restul umoriştilor, Constantin Iuraşcu vine cu paşi grăbiţi la întîlnirea cu cititorul, „pocnind din bici” pe lîngă confraţi. Inspiraţia i-a dictat să introducă, după nume, pe copertă, o menţiune: „Tataia” - neîndoielnic importantă pentru biografia sa şi, probabil, pentru cunoscuţi. Cine crede că în umor nu se împart bobîrnace se înşeală. Cînd sub acelaşi acoperiş virtual dau nas în nas scriitorii de umor, se aprind iute scînteile şi creşte pălălaia, reacţiunea, vorba lui Nenea Iancu, find în persoana lui Constantin Iuraşcu. Tare grijuliu, a adunat cartuşele fumegînde de pe cîmpul de luptă „Agonia”, şi-a dat fuga cu ele la editură. De ceva vreme, tot mai mulţi scriitori de umor au luat cu asalt editura Rocad Center. Aici vede lumina tiparului şi cartea domniei sale. Pe afară e frumos vopsită coperta, iar înăuntrul, leopardul şi gîlcevile cu confraţii pentru supremaţie fac să sară săgeţi otrăvite. Tataia şie că nu trebuie să ignore temele de interes general. Altfel, cartea ar fi inutilă (observaţia are deja o vîrstă respectabilă): „Evident, a fost eroare/ Că românii derutaţi, / Au plasat un lup de mare/ printre lupi adevăraţi.” Atunci cînd consideră că are de bătut un cui în locurile comune, Constantin Iuraşcu, un „agonist înverşunat”, îşi provoacăcu abilitate adversarul, folosind umorul ca pe un mijloc de luptă care biciuieşte moravurilor celor care-i stau în cale: „Eşti cam libertin, bădie,/ De-ţi iei astfel de avânturi;/ Că de unde spui, se ştie,/ Nu ies gânduri, ci doar vânturi”.
Construită pe replici „realiste”, cu efect polemic, marea temă a orgoliului răzbate din duelurile inserate în volum, Constantin Iuraşcu privilegiază scriitura policromă, directeţea exprimării, vocabularul nefigurat, uneori licenţios, dar nu ezită să apeleze la exprimarea indirectă, la sugestie, la echivoc: „Cu catrenul tău dai tonul/ pentru-apucături mai fruste/ Căci stârneşte iar plutonul/ De căutători de fuste”. Scriitor al instantaneului viu, Tataia abordează instrumentele umorului cu dinamism dur, apropiindu-se de motivele polemicii şi de semnificaţia lor cu o notă personantă: „Dragi confraţi de pe redute,/ Nu fac azi pe-acuzatorul:/ Cu chiloţi şi paraşute/ Nu putem salva umorul.” Probabil cititorii îşi vor aminti în momentele de răgaz de Constantin Iuraşcu şi de biciul punerii la punct, pe care nu se indură să îl reteze prea curînd. În alte genuri, concizia ar însemna sărăcie, dar în speţă, e o calitate esenţială, fiindcă Tataia poate condensa spontan, prin secvenţializare, în doar patru rînduri, o imagine de „război”. Ingenioasă mi s-a părut utilizarea sarcasmului, cu rol inhibitiv pentru adversar: „Eu ca amic al tău din România/ Vreau să-ţi prezint aici părerea mea,/ De ce te-a părăsit, cred, pălăria:/ Văzu ce-ai scos matale de sub ea!”. Nici adversarii nu se lasă, însă. Şi exemplific aici pe Atropa Belladonna: „Sper sa nu mă pape gaia,/ însă ceea ce contează/ E, că astăzi, la Tataia/ Vrabia mălai visează!”. Şi tot aşa, duelul continuă, Tataia încălecat pe o şa, singur împotriva unui batalion de săbii, aruncă maşinal şi sacadat catrene fumigene de la nord la sud. Avem în carte, precum afirma Avianus la sfîrsitul secolului al IV-lea, „un umor cu care să-ţi înflăcărezi imaginaţia”, şi din care afli că epigramiştii nu sînt nişte sfinţi: „Pe-al umorului arene/ Adoptă unii căi înguste,/ Găsind subiecte de catrene/ Şi pe sub fuste şi-n izmene.”
Mesajul cărţii îşi extrage seva din conflictele intestine ale reprezentanţilor genului, marcînd, totodată, propensiunea autorului pentru ofensiva artistică moralizatoare. Aşadar, Tataia contribuie, după posibilităţi, la zîmbetul larg al literaturii contemporane, cu meritul de a învrednici teoria despre cealaltă suprafaţă a genului, de unde, încetul cu încetul, îşi construieşte structura umoristică, fără să devină manivela unei flaşnete cu melodii stereotipe. Cum Caragiale (reprodus în prolog de George Petrone) spune că se poate glumi cu oamenii de spirit, sper ca pe autor să nu-l necăjească tonul şugubăţ al cronichiei, folosit în beneficiul unei perspective de amuzament pentru cititor. Deşi rîndurile mele sînt aşezate în strîmtoarea acestui procedeu, Constantin Iuraşcu-Tataia, cu toate bobîrnacele primite de la confraţi, corespunde întru totul portretului excepţional întocmit de prefaţator.
Maria Diana Popescu, Agero