Motto: „Destinul conduce jumătate din viața
fiecărui om, iar caracterul cealaltă jumătate.”
(Alfred de Vigny)
Orice asemănare cu personaje și fapte reale este
absolut întâmplătoare
Era frumușică și știa și ceva carte. Terminase opt clase și se măritase. Luase un băiat sărac, dar cuminte, harnic și cu ser vici bun; mecanizator agricol. Socru-său a fost pădurar, iar taică-său un bun gospodar; om cu stare și într-un an și ceva cei doi tineri s-au mutat în casă nouă la câteva sute de metri de centrul comunei, peste drum de unul dintre marii apicultori din județ - Drăguț Nicolae. Acesta s-a bucurat de venirea tinerei fa
milii, pentru că le cunoștea părinții amândurora, dar și pe tână- rul tractorist – Augustin.
Drăguț era un fel de boier în zonă.
Ca orice familie tânără, la început, nu dispunea de toate cele necesare la ușa casei, cum se zice, și Drăguț i-a ajutat foarte mult și cu de toate, dar și Sofica, cât Augustin era la lucru, sta la el în curte ajutându-l la grădină, la vie, chiar și la stupi.
Toate mergeau atât de bine, încât nici lor nu le venea să creadă. Numai că, trecuseră câțiva ani și barza nu le adusese nici o bucurie. Până la urmă minunea s-a întâmplat. A venit pe lume Ninel, primul copil. Mare bucurie! Părinți, bunici, moși, nași și toate neamurile au petrecut trei zile și trei nopți ca în basme. O familie fericită!
Prin mai, când porumbu’ era-n trei foi, Gică Predoiu pusese câteva femei la prășit. La muncă, să treacă timpul mai repede, se cântă, se spun bancuri, ghicitori sau se bârfește; obicei nea- oș românesc. Pușulenta, bună de gură, o cunoaște toată comu-na, tocmai își intrase în rol.
- Ce dracu vorbiți, fă, de mine? le întreabă Sofica peste gard.
- Dar tu ce stai, fă, ca stafia și asculți?
- Trecui Șasa, să mă duc până la Daniela lu` Dinuț. Are un model frumos de carpetă. Poate mi-l dă și mie.
- Apoi, te lăudam, zise Lila; nu vorbirăm nimic de rău. Sunteți o familie împlinită, o familie fericită. Unii chiar vă invidiează.
- Eee, vorbește lumea; replică Sofica, vrând să dea dovadă de oarecare modestie. Mai avem și noi probleme ca orice familie și multe de făcut, le-a răspuns puțin prefăcută și a plecat.
- Văzuși, Păpușe, că ne auzii? Vorbești de lup și lupul la ușă, i se adresează Colae a lu’ Mănucu.
- Ei, și? Să fie ea cuminte pe măsura lui Augustin! El e un om respectuos și muncitor. Îi adu-ce de toate; nu-i lipsește nimic nici ei, nici părinților. A făcut-o cocoană. De-aia umblă ea așa fudulă.
- Fă, aici ai dreptate.
- Păi, vedeți !
Timpul a trecut și, când micuțul Ninel nu împlinise nici doi ani, Sofica i-a adus un frățior la fel de drăgălaș, dar mai isteț și mult mai neastâmpărat.
Eee, altă bucurie, alt destin!
Augustin, ca mecanizator, fiind mai mereu detașat în zonele din sud, unde toate lucrările agricole se declanșeau cu două-trei săptămâni mai devreme față de zonele submontane,Sofica rămânea singură cu cei doi îngerași și-i adula... le cânta... îi cocoloșea…
Dragoste de mamă!
Își vedea copiii peste ani, cum nu visase nimeni din neamul lor. Cu credință puternică în Dumnezeu, în rugăciuni și pos- turi, toate se pot înfăptui.
Ce-or fi pus primului copil la ursitori, moașa și nepoții știu.
Altcineva nu se poate pronunța în nici un fel.
De data asta noului născut, de ursitori, i s-au pus multe și de toate, pentru că Soficăi i-a în- colțit în cap ideea, să-l facă în- vățător.
În zona noastră a Olteniei, ursitorile sunt primite cel mai bine.
Pe masa rotundă, joasă, cu trei picioare, se pun trei farfurii, trei linguri, trei pahare cu apă rece neîncepută. Pe lângă masă sunt puse trei scaune, pe care se așează cele trei ursitori, când
sosesc a treia zi, la miezul nopții, pentru a hotărî soarta copi- lului.
În mijlocul mesei se pune o azimă unsă cu miere, inscripți- onată cu trei cruci, făcută de o fată curată. Se mai pun: trei ce- pe, busuioc, sare, zahăr, pâine, vin, bani, pânză, lână, ștergar, carte, culori, creion...
Pentru cele trei ursitori, sunt diferite interpretări:
Cea mare, Ursitoarea, de găsește copilul vesel, înseamnă că are viață lungă.Toarce firul vieții.
Ursitoarea mijlocie, Soarta, hotărăște ca tot ce e bun să-l în- soțească pe noul născut toată viața. A treia ursitoare, Moartea, predestinează soarta numai de rău. Rupe firul vieții.
Adevărul este că Emil a parcurs pas cu pas ce-au hotărât ursitorile, după dorința părinților.
La grădiniță era cuminte, disciplinat, mereu își da silința să fie primul dintre colegii săi; știa să scrie multe litere din alfa- bet, iar la desen nu-l întrecea nimeni. Moștenea talentul tatălui său, Augustin.
Clasele primare, având un învățător, Lucian Antonie, născut pentru această nobilă profesie, le-a absolvit numai ca premiant cu coroniță. Pe Sofica n-o mai încăpeau nici cele mai largi ro- chii de vară, când, în iunie se încheia anul și se decerneau pre- miile școlare.
Nici în clasele gimnaziale lucrurile nu s-au schimbat, deși Emil nu prea era agreat de profesorul de limba și literatura romănă. Dar, mereu ambițios peste puterea unui elev de vârsta lui; tot premiant.
Ninel, deja, era în anul al II-lea la Grupul Școlar „Petrache Poenaru„ din Bălcești, iar din toamna asta o să-l urmeze și Emil – mezinul.
Acum, Sofica avea cu ce se lăuda. Pentru ea lauda era o boală.
Chiar și nea Nicu Drăguț, iubitor de copii, un om care tot- deauna sărea în ajutorul vecinilor, săracilor, le-a spus să-și dea copiii la școală mai departe, că e păcat să nu-nvețe carte, dacă îi duce capul , că-i ajută el și cu bani, dacă au nevoie; ceea ce s-a și întâmplat.
La Bălcești, pe parcursul celor patru ani de liceu, Ninel și Emil au învățat să conducă și tractorul, pentru care au luat și permisul de conducere. Un nou succes, o nouă bucurie.
Toate mergeau ca un ceasornic elvețian. Nici nu se putea mai bine!
Tot în perioada asta Augustin a fost trimis la cursurile de maiștri agricoli la Sibiu, după care, la întoarcere, a fost pro- movat ca Șef la Secția de tractoare.
Alt post, alt salariu, alt respect, alt tratament.
Numai că Sofica încercase, ca orice femeie, să-și impună și aici unele puncte de vedere.
- Augustine, vezi, dacă vine cutare la tine cu vreo problemă, să nu-l servești cu ceva, că nu mai ai trai cu mine. Dacă vine cutărică... să ai grijă!
El, săracul, o asculta, o respecta. Că de; și Sofica fusese propulsată ca membru în Comite-tul Județean P.C.R.
Devenise doamnă în teritoriu.
*
Când a venit Revoluția peste noi, multe lucruri au luat turnuri neprevăzute.
Ceapeurile, secțiile de mecanizare și alte forme de organizare (gospodării agricole de stat, stațiuni experimentale etc.) s-au desființat, iar organele puterii de stat locale, județene și cen- trale au fost dizolvate.
Praful și pulberea!
Tot răul spre bine!
Augustin printr-o împrejurare fericită a fost încadrat ca secretar la școala de centru cu clasele I-X. Merita.
Nu erau calculatoare, tablete, laptopuri, telefoane mobile...
Erau situații de făcut, acte de scris, tabele..., iar el avea un un scris de veritabil conțopist. La desen, la fel, era de neîntrecut. În noua lui profesie aceste talente i-au fost de mare folos.
Și copiii îi călcau pe urme, dar Emil îl copia întocmai.
Revoluția?
Democrație cât nu credeam că există. Libertate cât nu pu- team înțelege. Corupție, hoție și prostituție cât nu se încape, că în douăzeci și cinci de ani am reușit să fim cunoscuți pe toate meridianele lumii.
Pentru așa negheobie, ne invidiază chiar unele țări dintot- deauna capitaliste.
Legi peste legi făcute și votate după cum vântul a adus în Parlament pe toți borfașii care au avut milioanele de dolari și au pus mâna pe fabricile de ulei și zahăr, de mezeluri și de conserve și, în campaniile electorale, au avut cu ce mituii ale- gătorii, să-și cumpere voturile, să-și păstreze imunitatea, că știau ce-i așteptă cu atâtea afaceri necurate pe care le aveau în spate.
A venit timpul, când și sistemul de învățământ a luat o amploare uluitoare. Au fost înființate Universități în aproape toate județele, unde absolvenți de liceu cu sau fără DIPLOMĂ DE BACALAUREAT , cursuri la zi sau fără frecvență, pot să-și ia o DIPLOMĂ DE LICENȚĂ, care, pe majoritatea nu-i ajută cu nimic. Nu toți găsesc loc de muncă; fie din incompetență profesională, fie din lipsă de posturi de... specialitate, și... n-au decât să îngroașe rândurile șomerilor păgubind statul cu mili- arde și miliarde de lei.
Unii dintre ei, puțini la număr, care au știut să-și ordoneze viața, să și-o facă mai ușoară și să trăiască cât mai decent, au avut interes să-și însușească cunoștințele în domeniul ales cât mai temeinic. Și au reușit. Se pot da multe exemple, dar...
Din rândul acestora face parte și Emil Badea. Educat de Augustin, susținut și încurajat de Sofica, Emil, după Revolu- ție, a absolvit Facultatea Spiru Haret și s-a titularizat ca învă- țător în satul natal.
Sofica și-a văzut visul cu ochii și, iar nu prididea cu laudele.
**
Toate au mers bine câțiva ani; după care, unele lucruri au început să șchioapete.
Augustin se pensionase pe caz de boală, nu înainte de a lăsa postul, prin numeroase intervenții și cunoștințe, fiului cel mare – Ninel.
Nicolae Drăguț de multe ori mi-a spus că Augustin e bolnav rău și... Sofica ar putea să ră- mână văduvă... cu doi copii..., care, tocmai acum au nevoie de mare ajutor. Multe afla el de la Sofica.
Toate se vând din casă!
Nici nea Nicu nu mai părea așa milos.
Nu era greu să pricep niște dedesupturi.
Sofica juca de mult rolul.
Să vezi și să nu crezi cum lucrurile se întorc cu 180 de grade numai în câteva luni!
În timp ce Drăguț era la Vâlcea pentru un control medical, odrasla lui, Cezar, care i-a tocat banii, ani buni, prin Craiova ca student la TCM, s-a apucat să recolteze mierea de salcâm și... când a plecat la masă, la ora prânzului, a uitat afumătorul aprins. Dar, cum dracul nu face biserici, s-a aprins așternutul de pe stupi și focul a cuprins întreg pavilionul; iar, cum nea Nicu ținea pavilioanele cuplate, vântul iscat din senin, dracul, a direcționat flăcările și pe cel de-al doilea pavilion. Au ars o sută patruzeci de familii de albine. Curgea mierea și ceara to- pită din faguri, mare parte întreținând flăcările de peste doi metri, ca un izvor domol în albia lui largă. Iarba din poiană se pârlise și era inundată de un strat de miere amestecată cu ceară ca o piftie.
Când Cezar a fost anunțat de un consătean, care trecea, nu se știe cu ce interes, pe-acolo, a ajuns cu Dacia în câteva mi- nute. Când a văzut doar platformele metalice și jențile torsio- nate, de cine știe câte grade de temperatură degajate de foc, a leșinat.
Nea Nicu de când se știe a fost un apicultor recunoscut în județ și în țară. Iubea albinele ca pe niște copii. Vorbea cu ele.
Cezar a sunat-o pe soră-sa, la Vâlcea, să-l mai țină câteva zile; cât poate, pe taică-său, că acasă toate lucrurile sunt bine.
Gina vorbea zilnic la telefon cu Cezar, numai că de data as- ta bănuia, după cum vorbea, că ceva s-a întâmplat.
După o săptămână nea Nicu a venit acasă.
Căpătase cu câtva timp în urmă o pareză pe partea stângă. Era de nerecunoscut. Gura i se strâmbase, ochiul stâng parcă avea sprânceana și pleoapa atârnate într-un cuier.Capul i se umflase. Purta în plină vară o căciula cu urechi îmblănită. Lua medicamente. De albine întreba din oră în oră, numai de re-
colta de miere nu. Își punea zeci de întrebări și le găsea câte două-trei răspunsuri la fiecare. Parcă bănuia ceva.
Până la urmă totul a răsuflat.
Boala, la care s-a adăugat și marea supărare, s-a agravat cu fiecare zi. A zăcut mult timp la pat. Nici un medicament nu i-a mai fost de folos.
Pe șapte decembrie, după Sf. Nicolae, nea Nicu a trecut la cele veșnice. A fost zdrobit și de moartea în chinuri, nevinova-tă, a atâtor familii de albine – copiii lui. Iubirea lui de-o viață.
O avere!
Cine sapă groapă altuia...
Tata, la fel, știa multe proverbe, dar unul îi era foarte drag. Mereu mi-l spunea: Unde-i minte, e și prostie... Totdeauna il răstălmăceam. „Unde e minte cu carul, poate fi și puțină pros- tie”. Nu prea-i convenea, dar... îi dam dreptate, pentru că-l iu- beam. Era tata.
Numai Sofica nu i-a dat crezare lui Emil, când, puțin înfumu- rat; tânăr, frumos, inteligent, dar fără drept de a conduce auto- vehicule de categoriile A și B, s-a urcat la volanul unui Aro, fără ca proprietarul să știe și, avariându-l grav, părinții au plă- tit zeci de milioane de lei.
Mult timp văicăreli, blesteme... Emil, mut. Asculta.
- Nu te-aș mai fi făcut, Emile, dacă atât te-a dus mintea! Iar Augustin să-i țină isonul: „Băi, nenorocitule, ce nu făceam cu banii ăștia? Să te duci, mă, să dai cu capul sub tine, dacă îl ai!
Emil a băgat ceva la tărtăcuță și... ambiție. Pregătire. Examen. Permis de conducere...
Eee, afacere! Găsise pe lângă salariu, după orele de servici și... un ciubuc. Dar ce ciubuc!
Cezar deschisese magazin alimentar, depozit de materiale...
... Împrumuturi la bănci, datorii... ajutor de nicăieri... îl de- termină se plece dincolo, unde se poate câștiga, să se redreseze financiar, altfel...
Nina, soția lui, trebuia să aprovizioneze magazinul cu alimen- te, depozitul cu materiale... Mașină avea, n-avea permis de conducere.
L-a rugat pe Emil, burlac, s-o ajute, că... plătește. I-a surâs și lui afacerea.
De două ori pe săptămână Emil era șofer de cursă lungă.
Soficăi iar i-a venit glas, mai ales că Ninel, secretarul școlii, se căsătorise cu Ella, învățătoare, care fusese colegă de grupă și an cu Emil la Spiru Haret.
Emil era și el în discuție cu Adina, o fată frumoasă, isteață, cu ceva stare materială, profesoară de geografie. Se potriveau de minune: tineri, frumoși, deștepți, manierați...
Pe Sofica iar n-o încăpea cămașa de mândria de care se um- flase. Avea motivele ei. Augustin, un om domol și calculat, era mai ponderat. Au început să se pregătească de nuntă.
În a treia duminică din octombrie, când curcanii erau dolo- fani, vinul se limpezise, varza pentru sarmale se făcuse, iar porcul și tăurașul erau numai buni să le fie pusă cravata roșie la gât, au făcut nuntă, cum rar s-a văzut la noi în sat.
Lume multă, muzică aleasă; daruri peste daruri... cum se duc după obicei la toate casele noi.
Cu banii strânși la nuntă și-au cumpărat mașină nouă.
O familie mai mult decât fericită!
Peste un an, Dumnezeu le-a adus cel mai scump dar - o fetiță ca o zână de frumoasă. Avea cu cine semăna.
Creatorul există!
Doamne, ajută-le!
Toate le mergeu cum nu se putea mai bine! Nu le lipsea ni- mic. De luni până vineri la școală, sâmbăta și duminica ieșeau la un grătar cu prietenii, cadre didactice, sau plecau, la fel, în vreo excursie la Polovragi, la Tismana, la Rânca sau la Com- plexul sculptorului Brâncuși la Tg. Jiu.
Niciodată nu plecau fără Oana. Creștea ca Făt-Frumos. O găteau ca pe o păpușă și o puneau pe bancheta din spate.
Zvârluga se ridica ținându-se de scaunele din față și, cu ochii mari de culoarea măslinei necoapte, privea atentă cum drumul se înfășura pe roțile mașinii și chicotea dând din cap
până amețea și cădea rostogolindu-se ca un ghemotoc.
Și anii au fost frumoși, și au trecut tot la fel, până când Emil a crezut că l-a apucat pe Dumnezeu de picior.
Dar, fie că i-a fost întinsă o cursă, fie că devenise o patimă, el a fost de mai multe ori surprins în compania unei colege, o în- vățătoare navetistă. Și... să vezi!
Adina, după ce venea de la servici, nu predau la aceeași școală, își petrecea tot timpul cu Oana. Emil se simțea margi- nalizat sau cumva... vinovat? De la o vreme mânca singur... dormea singur... Seara se mai juca cu Oana, până obosea și adormea.
Sofica venea de ani aproape zilnic la ei, iar Adina lăsa lucru- rile baltă și o întâmpina pe mama soacră în ușă cu: „Sărut mâ- na, mămică! Mâncași? Să-ți fac o cafea?”
-Venii, să mă mai joc cu fâța asta, mânca-o-ar mamaie! Nu putem fără ea.Venea și Augustin, dar are de reparat o iesle și un țarc pentru vițeii ăia, că... zi și noapte zbăncăne la niște vaci, că au slăbit, de se leagănă din picioare.
Oanăăă, uite ce ți-aduse mamaia: banane, portocale... iaurt.
- Nu trebuia, are destule. Nu-i lipsește nimic.
- Dar Emil unde e?
- Nu știu; poate în camera lui. Își pregătește temele; schițe, planuri, proiecte; răspunde Adina, dar cu altă voce, mai stinsă.
Sofica, un pui de vulpe, a mirosit ceva: o gâlceavă mică, o supărare...
După ce s-a săturat de frământat la aia mică, a băgat capul pe ușa de la camera lui Emil dându-i binețe și întrebându-l ce fa- ce. El nu i-a răspuns.
- Ce-ai, mă, ai trânși în fund?
- Du-te, mă, și vezi de treaba matale!
Sofica a mai pupat-o pe fâță de trei ori și a ieșit.
La plecare, o întreabă pe Adina:
- Ce-are, fată, ăla?
- El știe.
A condus-o pe soacră până la poartă și după ce și-au luat la revedere, Sofica a avertizat-o:
- Mâine trimit eu pe Augustin, să vorbească cu el, că văd că la voi ceva scârțâie.
- Lăsa-ți, că nu e nimic grav. Se rezolvă repede.
Și... fără replică, Sofica a plecat îngândurată. Pe drum vorbea singură: „Fi-r-ar tu al dracului de copil, dacă ne faci numai necazuri! Ce-i lipsește, fraților? Are de toate. Femeie bună are, are fetița aia... o prințesă, are... Ce-o mai fi vrând? Trimit pe tac-so peste el. Acum; sigur, o să dea de dracu”.
***
Noaptea a dat un pârșcău prospăt de zăpadă, mai mult lapoviță, peste un strat vechi, de prin decembrie.
A doua zi m-am nimerit la magazin, după cumpărături, când Augustin în niște galoși de cauciuc, să nu intre apa în ei, intra la bufet cu Virgil, omul de serviciu de la școală. Probabil aș- tepta să se termine orele de curs. Avea de discutat cu Emil. Ne-am salutat și atât. Mă grăbeam, că aveam musafiri și mă așteptau.
Am petrecut aprope toată noaptea.
Obosiți, și... puțin amețiți de băutură, a doua zi ne-am trezit mai târziu ca de obicei.
Am mers să dau fân la capre, grăunțe la păsări și... aud clopo- tul la biserică bătând. Bătea a mort.
- Pentru cine bate clopotul? l-am întrebat pe Nistor Filote, ca- re tocmai trecea pe la poartă cu steagul în spate.
- Păi, n-ați auzit?
- Nu.
- Pentru Emil, învățătorul. L-au găsit aseară spânzurat în ga- raj. Păcat de el că era tânăr; dacă avea treizeci de ani. A lăsat fetița aia mică... Avea de toate... Ce-i lipsea?
- Băă, Nistore, mă terminași. L-am avut elev. Ce băiat bun! Păcat de fetița aia! Păcat...
- Am auzit că a venit Augustin ieri la școală și l-ar fi certat, că le-ar fi spus Adina că pleacă de la el, că l-ar fi prins cu în- vățătoarea aia din Sălcuța... că l-ar fi amenițat și Cezar cu moartea, pentru că... se ducea prea des cu nevastă-sa la mar- fă, cât a fost el plecat, că... veneau noaptea târziu... că... nu mai știu ce... Asta am auzit, asta v-o spun.
- Nistore, ieri, pe la zece, am fost la magazin. Când mă du- ceam spre la mașină, Augustin cu Virgil au intrat în bufet.
- Păi, după ore, l-a chemat Virgil pe Emil la bufet trimis de Augustin și acolo s-au certat. Nu s-a dus în școală. Și... uite ce-a ieșit!
- Rău, mă! Mai rău nu se putea! Dumnezeu să-l ierte!
Cine ar fi crezut pe Augustin capabil de așa ceva?
Toată lumea la aflarea acestei mari tragedii a rămas ca trăznită.
Elevi, părinți, colegi, rude, prieteni de la primărie și din toate părțile au venit cu zeci de coroane din flori multicolore, la sfârșit de ianuarie, și l-au condus pe ultimul drum pe învă- țătorul Emil Badea. Pe chipurile tuturor se vedea durerea cui- bărită în inimă.
Mulți, dar mai ales femeile, ca femeile curioase, urmăreau pe Adina, care, alături de micuța Oana, stătea lângă mort în carul mortuar, printre coroanele de flori, dacă-i lăcrimează vreun ochi. Nu se putea observa, pentru că sta cu capul plecat cu o eșarfă neagră trasă peste față până la bărbie.
Sofica și Augustin erau de nerecunoscut. Negri ca pământul! Parcă se simțeau vinovați cu ceva..
****
Cum timpul șterge amintirile; ochii care nu se văd, se uită. Sunt atâtea procese psihologice!
Dacă n-ar fi uitarea, ce s-ar întâmpla cu lumea?
Adina știind acestea din anii de studii și fiind o fire mai rece și încăpățânată, după înmormântare, a doua zi a venit cu micuța Oana de mână de l-au tămâiat. Au mai venit încă în două-trei duminici.
Atât!
După câtva timp a dus fata la părinți, pentru că ea pleca dis-de-dimineață la servici și venea după amiază, târziu. N-avea cu cine s-o lase acasă.
Trecea la două-trei zile, spre seară, în costum de balerină, la părinți, să le mai ducă câte ceva.
Doliu nu a purtat nici șase săptămâni. Tare muiere!
Niciodată n-am văzut-o, fără să aibă telefonul dus la ureche. Ieșeam la poartă, în șosea, și priveam dinadins după ea, să văd cât conversează.O pierdeam din ochi, sute de metri, și nu ter- mina de vorbit. Nu mă interesa cu cine vorbea, dar mă incita purtarea ei. O dată, timp de o jumătate de an, cât a trecut pe lângă cimitirul, unde Emil își doarme somnul de veci, nu și-a
sucit capul, să privească.
Pe socrii nu-i mai băga de mult în seamă.
Din toamna următoare n-a mai avut nici servici, că nu s-a prezentat la examenul organizat de Inspectoratul școlar.
Dar, aproape zilnic o puteai vedea prin centru elegant îmbrăcată, frumos fardată... ca o fată mare.
De i-ar fi mai aprins o lumânare la mormânt, din când în când, citea pe crucea pusă de Augustin ce, poate, n-a învățat la școală.
- „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”
Norocul i-a surâs neașteptat de repede.
În perioada sărbătorilor de iarnă și-a găsit perechea. Băiat tânăr, frumos, cu stare.
A luat doliul pus la casă, a închis ușile și poarta, nu înainte de a scoate și mașina din garaj, și... s-a mutat la el. I-a dat Pavel zestre mare: o turmă de capre.:
Acum, din primăvară până toamna târziu, Adina merge cu turma, vreo sută și ceva de capre, pe marele izlaz al Borului.
De altfel, Borul e un cătun frumos, cu oameni harnici, buni gospodari și bine înstăriți.
Să fie și ăsta tot un blestem?
Sofica a învățat prea târziu: Lauda de sine nu miroase bine.
Blestemele părintești se prind.