LIBRARIUS
Într-o vreme a crozei literaturii nu numai pe meleagul mioritic, dar și pe mapamond, când poeții gâfâie în goana Pegasului haotic, caută formule... post-moderniste de a-și rosti sentimentele autentice – dacă le au – plonjând în experimentalități psihopatice, este o revelație aurorală când descoperi că unul dintre ei redescoperă mirajul calopoesisului, să zicem al sonetului. Așa cum îl trăiește poeta de pe Bega (până una-alta se exprimă și pe franțuzește în refugiul său în „țara frunzei de arțar”, în Laval), și am numit-o pe MELANIA RUSU CARAGIOIU, în „Pe igliță”, volum în care a reunit niște „sonete îndărătnice și dantelate” (Ed. Singur, 2013). Adică, le-a cizelat... cu iglița harului liric cu care a fost înzestrată de Dumnezeu – sau de ursite benefice -, oferindu-ne, cu o bună știință a prozodiei, ceea ce ne duce cu gândul că este posesoarea unor atente lecturi de poezie clasică.
Cum nu sunt un lector de volume poeticești în diagonală, ci din scoarță-n scoarță, „Pe igliță” mi-a dat măsura unei adevărate doamne a „cuvântului potrivit”, care, iată, mi-a produs clipe de intensă emoție. Și chiar dacă volumul este tranșat în secțiuni, mie mi-a produs impresia unui întreg, proiectând o veritabilă ars poetica în care „la vie est belle” propune o proprie viziune asupra lumii, așa cum o putem surprinde în „Clepsidra” (a se reproduce sonetul).
Dantelate prin respectarea riguroasă a tehnicii speciei, existând și unele derobări impuse de o anumită stare, dintr-un anumit moment dat trăit de poetă, îndărătnice întru perseverarea în cultivarea persuadantă a „formei fixe”, sonetele MELANIEI RUSU CARAGIOIU ne aduc în librărie și în bibliotecă o poetă cu vocația perenității literare. Indiferent unde: în Romania, în Canada, în lume.