Copaci înverziţi

 

Totul învie

sub ploaia primăvăratică

Copacul din grădină

a înflorit

şi înfruntă ploile

cu frunzele-i crude

ciudată-nverzire:

fără rădăcini

a înverzit.

copacul dezrădăcinat

a înverzit

şi va fi strămutat

spre altă plantaţie

Fără rădăcini

va fi verde mereu…

01 mai 2002,

Vänersborg, Suedia

oraşul dintre lacuri

 

statuia generalului

Mannerheim

privind, departe, spre chei

veghează bulevardul...

de undeva, de sus,

turnul stadionului olimpic

îşi pleacă privirile

pe oraşul dintre

cele o mie de lacuri

tramvaiele îşi văd de traseu

turiştii mişună ca-ntr-un furnicar,

feriboturile vin şi pleacă

şi totul pare atemporal.

clădirile vechi

zâmbesc îngăduitor

giganţilor de sticlă

şi aparatului de filmat...

sub soarele nordic

oraşul

e mândru

şi mereu agitat...

31 martie 2002

Vänersborg, Suedia

întâlnirea

 

din arc în arc

se-ntinde bulevardul

şi cafenelele îşi văd

de clientelă

pe colină

o catedrală albă

râde în soare

provocând parcă

auriul domului

buchiniştii-s tot pe chei

iar turnul e la fel de mândru

şi la grădini, la Versailles –

turiştii îşi aşteaptă rândul...

la Caroussel

aceeaşi viaţă boemă

acelaşi şarm clasic –

de salon –

aceeaşi viaţă mondenă

acelaşi oraş

batrân... dar mereu mai carismatic...

01 aprilie 2002

Vänersborg, Suedia,

cine

 

mă voi întoarce

lent

si voi întreba:

de ce?

de undeva

se va trezi un răspuns crud:

de aceea!

şi voi pleca din nou

să caut

prin şoapte uitate,

prin măşti şi umbre,

prin creiere spălate,

prin gând şi idee...

dar iar mă voi întoarce

să-ntreb

de ce?

şi ecoul tunător

va răspunde:

cuvântul...

şi-atât

30 martie 2002

Vänersborg, Suedia

străin prin amintiri

 

pe Vänern viaţa revine

animând

liniştea întinderii de apă.

pescăruşii ţipă...

din clipe fragede

mă cheamă un lac

cu fâlfâit tandru

al aripilor de lebădă

pe Vänern

ţipă pescăruşii

strident, a singurătate

şi-n mine

amintirile

ţipă... de străinătate.

31 martie 2002

Vänersborg, Suedia

cuvinte-n sertar

 

Sertarele scrinului

îşi deschid hăurile

întunecate

şi cu guri flămânde

sorb lumina

difuză a lămpii…

umbre ciudate

se-aleargă pe pereţi…

sertarele sunt încă

deschise

şi dezvăluie

fragmente de manuscris:

litere strâmbe

schimonosesc albul foii

cuvintele

îşi arată rânjetul

barbar întrebând

de ce ne-ai scris?

de ce ne faci de râs?

căci tu iei cuvântul

în zeflemea

şi-i spui poezie…

de ce?

şi umbrele rânjesc

şi ele

sertarele se închid lent

c-un scârţâit sinistru

doar ultimele vorbe

se repetă ca un refren

zeflemea… poezie… de ce?

          01 mai 2002,

Vänersborg, Suedia