Copilărie
Mereu gândul ne întoarce
Spre limpedea zare a copilăriei
Rămasă undeva, intactă,
Adânc săpată în fiinţa mea,
Imună la tăvălugul timpului
Atât de reale imagini se ţes
Despre vremi atât de trecute!
De ce apropierea de ceasul târziu
Ne aminteşte de acele începuturi!
Ne-am schimbat fără să ştim,
Fără să vrem
Sau ne-au schimbat alţii?
Imaginarul azi e mai sărac
Ştiam poate să ne bucurăm total
Fără sofisticate gânduri
Într-o lume a iluziilor.
Atunci eram mai mult „Noi“.
Roata timpului
De ce am credinţa
Într-o dreptate astrală?
Poate fiindcă în lume
Trebuie să fie
Alb şi negru
Rău şi bun
Înţelept şi nevolnic.
Vreau să pot
Să iau toate
Aşa cum sunt.
Nu cer răzbunări
Şi nici răsplată.
Să fiu eu şi atât…
Universul îşi va aşeza
Singur balanţa.
Mestecenii
Mestecenii surâd
În amurgul târziu al toamnei.
Coaja lor albă şi tânără mereu
Nu-i lasă să-şi facă griji.
Se unduiesc senini
În joc de raze
Şi luminează cu frunze-felinare
Paşii mei.
Am dorinţa
Să-mi plimb palma
De-a lungul trunchiurilor,
Să le simt netezimea
Şi mirosul sevei
Care-mi pătrunde încet
În artere.
Fără alegere
Ateii nu cred în predestinare.
Şi totuşi simt imperiul determinării.
Să coexiste în lumi paralele
Trecutul, prezentul şi viitorul?
Mă simt captivă pe o orbită,
Fără puterea de a alege.
„CEVA-UL“ va veni
Şi nu va depinde de mine.