Corneliu LEU
DESPRE SENSIBILITĂŢI DEMOCRATICE (10)
Putem confirma aşadar rolul filosofic al democraţiei în evoluţia concepţiei umaniste despre modul de existenţă a persoanei, drepturile ei de la natură şi de la societate, libertăţile inalienabile şi obligatiile ei faţă de nevoia de solidaritate umană într-o existenţă comunitară. Acest rol este un rezultat al devenirii omenirii spre forme superioare de organizare prin energia istorică a potenţialului spiritual uman asupra definirii unui concept de vieţuire şi convieţuire. Şi, cu cât această devenire are loc mai greu, prin eforturi repetate, cu atât este mai trist să constaţi perseverenţa unor tare caracterologice umane care trag lucrurile înapoi sau creează sentimentul de zădărnicie a efortului. A guverna adâncind democraţia prin exemplul propriu dar şi prin măsuri legislative care întăresc şi consolidează fundamentul democratic de dezvoltare a societăţii umane - este un concept care exprimă aproape în totalitate rolul partidelor politice în orânduirea democratică, devierea putându-se constata foarte uşor prin îndepărtarea de la doctrină şi căderea în demagogie.
Mai greu de remarcat, tocmai din pricina conotaţiilor democratic-pluraliste ale dreptului fiecărei persoane la modul personal de a vedea adevărul, sunt tendinţele negative, sau acaparatoare, sau dizolvante ale politicienilor care produc practic acţiunile acestor partide şi de aici apare conflictul de interior a persoanei dintre vorbă şi faptă, dintre interes personal şi interes general care, din contradicţie se poate transforma în nocivitatea perseverării în neconcordanţă proiectând conflictul în exterior şi compromiţând activităţi de partid sau chiar de stat. Explicabil la modul particular de manifestare a unei persoane care poate fi înlăturată, când devine public şi social, dezechilibrul menţine răul sub formele descurcăreţe ale unor declaraţii ce pot fi chiar inteligente dacă nu suntem atenţi unde conduc ele ca efect social, când se ajunge la acceptarea publică a unor soluţii de aşa zis compromis pragmatic.
Convingerea amorală că orice lucru are un preţ conduce la actualele acte de comerţ cu democraţia în care totul se poate vinde sau cumpăra. Provenind din mentalitatea găunoasă a blaturilor sportive, care erau marea satisfacţie primitivă a conducătorilor comunişti locali, faptul că dai bani iliciţi pentru o nevinovată satisfacţie sportivă a suporterilor, a condus astăzi la seninătatea cu care remarcăm declaraţiile de nevinovăţie ale unor corupţi ajunşi la demnităţi înalte, care consideră că, a face acte frauduloase pentru a aduce bani intereselor de partid, nu este un act penal, ci chiar unul care trebuie rsplătit prin funcţii înalte de organizaţia respectivă. Iar această seninătate provine chiar din faptul că nu odată a fost încurajată, cazurile fiind muşamalizate prin intervenţii „pe linie de partid”. Care partid? Cel care se află la guvernare sau se pregăteşte să guverneze statul de drept; că despre asemenea partide e vorba. Şi devine imperativă întrebarea: „Ce implicaţie poate avea statul de drept în comerţul cu democraţia? Până unde merge tolerarea şi cum îşi spune cuvântul legea care există sau care trebuie neapărat promulgată?!”
Altfel, se lasă tot mai mult loc unui mod nociv de relaţii sociale, cu totul altele decât cele ortodoxe ale democraţiei: relaţii clientelare, priorităţi, favoritisme, căpuşări, până la relaţiile mafiote de grup organizat; fapte care stau chiar la baza acelor stări conflictuale care subminează democraţia şi care nu se combat decât prin conjugarea legii cu asigurarea unui puternic curent de opinie publică capabil să influenţeze în permanenţă factorii decizionali. Iar aceasta este o problemă care mereu se amână de pe agenda noastră politică. Ca dovadă că în ultima lună ne-am aflat pe faţă într-o veselie a recunoaşterii că se tocmeşte fără jenă cumpărarea nu numai a unor locuri eligibile pe listele unor partide, ci chiar dublarea preţului acesteia prin clauza cheltuielilor electorale suportate de candidat. Şi, chiar dacă nu mai venim să spunem că asemenea cheltuieli electorale frizează de cele mai multe ori alte ilegalităţi, iarăşi trebuie să ne întrebăm dacă acestea au legătură cu statul de drept, sau doar cu Codul său penal?!... Este drept, chiar în acest context, făcând publică motivarea deciziei în procesul „Trofeul calităţii”, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vine în sfârşit cu o formulare care vorbeşte despre „a descuraja finanţarea ilegală a partidelor politice şi, in particular, a campaniilor electorale”, ceea ce este încurajator pentru pledoaria pe care o facem. Dar nesezizarea din oficiu, faţă de recentele acte de negoţ pe care le-a surprins presa chiar în această campanie electorală, n-ar putea însemna că, deocamdată, acestea nu sunt încă descurajate?
Democraţia comercială nu e totuna cu comerţul cu democraţia. Iar tendinţa permanentă a oligarhiei este controlul democraţiei prin averi care pot cumpăra tot pe plan intern şi prin putere financiară care poate domina totul pe plan internaţional. Aceea este oligarhia, însă. Al cărei stat, posibil să aibă pretenţia de a se considera stat de drept; dar, în nici un caz, nu va fi statul de drept al unui regim democratic.
Persoana umană, care prin formele sale de existenţă comunitară a inventat statul, ajunge în condiţiile ei de emancipare modernă să caute în democraţie salvarea de autorităţile care o subjugă si, în scopul atingerii idealului democratic, foloseşte mijloacele puse la dispoziţie de statul de drept pentru a se apăra de abuzul de autoritate asupra existenţei ei asigurându-şi practicarea libertăţilolr la care are dreptul. Aşadar, ea apelează la autoritatea statului de drept spre a o apăra de abuzurile autorităţii prin extinderea nedorită a funcţiilor ei în exerciţiul puterii. Prin asta este o filosofie de viaţă a echilibrelor, justiţiei sociale şi cât mai multor decizii personale în privinţa destinului personal.
Este drept că de aici parvine şi cel mai mare impediment al democratizării pentru că, în bună măsură, acest deziderat înseamnă ca însuşi statul pus în slujba cetăţeanului să lupte împotriva propriilor sale aspecte dezavantajante pentru cetăţean, mai ales că, într-o asemenea situaţie, compromisul nu înseamnă atenuarea unei stări, ci tot favorizarea unui abuz este.Iar, pentru remediere, corpul întreg, apărător, care este statul, trebuie să-şi autoamputeze acele organe care funcţionează spre răul organismului social din care fac parte. Problema nu este deloc simplă, mai ales că legătura cea sinceră şi neimpusă a cetăţeanului cu statul, nu are cum se baza pe altceva decât pe un asemenea interes cu scop bine determinat: Obstrucţionat prin abuzurile diverselor orânduiri care l-au supus considerându-l doar un subiect în subordonare, calându-se pe nevoile de dreptate ale cetăţeanului, statul devine nu oricum de drept, ci de drept democratic şi în favoarea adâncirii democraţiei. Doar în felul acesta, apărându-se el însuşi de modul cum categorii privilegiate îi amplificau şi îi exacerbau funcţiile abuzive din punct de vedere general social, îl apără şi pe cetăţean de abuzuri.
Aşa că eu, respectuos fiind cu grija pe care Preşedintele ţării o arată, deocamdată, funcţionării statului de drept, pentru a-l feri să facă din asta un fetiş, aştept un punct de vedere al Domniei Sale şi despre raporturile denumitului stat cu trăsăturile de fond ale regimului democratic sau cu filosofia politică a democraţiei reale. Dinspre acea parte, nu am auzit până în momentul de faţă un punct de vedere autorizat, decât la nunta Ebei, atunci când a vorbit despre preocupările de perspectivă ale soţului ei. Convinsă de faptul că menirea unei asemenea familii conduce implicit spre un abonament la Parlamentul European, parcă regretând, de vreme ce ştia prea bine că ei i-a reuşit atât de uşor, proaspăt scăpată de văl, mireasa a declarat că ginerică încă nu se gândeşte să candideze.
Foarte frumos. Numai că, uite, mentalitatea comerţului de troc sau pecuniar cu asemenea locuri se răspândeşte şi o altă odraslă vine dinspre Prigoană cu convingerea că, dacă banii lui au mers la PDL, merg şi-n altă parte.
Asta, în vreme ce menţionata motivaţie a procesului cu trofeul vorbeşte despre descurajare. Păi, la noi nu există descurajare. La noi există blaturi de genul „o să dau câte milioane va trebui până câştig” sau pâră cu chiorală plângăcioasă: „Tanti Angelo, Victor face pe mine şi vrea să-ţi zic Veto!”... Iar descurajant e infantilismul social care le mângâie bubele din cap plătind degeaba o fraulein pentru bunele maniere, dacă ea le-a învăţat sub ocupaţie rusească şi fumează cu ei în closet!
(va urma)
Corneliu LEU
Bucureşti
decembrie 2012