Trupuri rătăcite de soartă
înveninate pe dinăuntru,
de când naivitatea a uşchit-o speriată,
atunci când s-a împiedicat de adevăr,
se plimbă prin lumea largă
să revadă steluţa
care a apus într-o zi.
Locuri umplute
de văi ale plânsului cu sughiţuri
şi agăţate la uscat
pe sfoara suferinţei,
ar vrea să strălucească
în calea soarelui.
Şi se zbat în lumina celestă
care străluceşte,
pentru că aşa trebuie,
chiar dacă e plin de nori şi praf
peste tot şi în toate.
La un moment dat,
Pământul e-o tablă de şah
şi sufletele nebune de căutare
aleargă nărăvaşe,
sărind şi făcând ture şi ture,
tot pierzând răspunsuri
fără întrebări.
Doar uneori mai nimeresc
săritura de graţie,
în faţa iubirii şi-a dragostei,
prinzându-le pe acestea
în şah-mat.