Îmbrăcată-n hainele nopţii
devii înaltă şi transparentă,
siluetă visătoare a lămpii
pe faţa oglinzii prin care tăcerile trec:
cuvintele au litere sonore
numai de inimă auzite.
Răpitoare dezlegând aripi,
ochii în ochi se pierd
şi abisul naşte frunzişuri.
O voce şoptită tresare
ca o frunză de vâsc,
până şi ierburile se răsfaţă-n miros,
trupul tău curge ca un izvor
prin somnul florilor...
În dimineţi după rouă,
pielea fierbinte
o să mă sature de miresme.