În preajma milioanelor de stele,
erai tu, cea mai luminoasă dintre toate,
sfinţii din cer deschideau o uşă secretă
ca tu să poţi răsări în toată splendoarea ta.
Străluceai într-un fel aparte pe mijlocul cerului,
şi-n jurul tău sclipeau luminile celorlalte,
ţinându-ţi companie şi fiindu-ţi guvernante,
îţi dăruiau din puterea luminii lor.
Strălucirea ta-mi făcuse schimb de aripi cu mâinile mele,
înălţându-mă-n zbor, cu elan până la tine
dar păcat, că până la urmă, ai devenit o stea căzătoare,
te-ai sfărâmat într-o colosală explozie de artificii.
Şi mi-ai lăsat în urma peririi tale,
negură şi răni cu sare pe ele
care m-au julit pe dinăuntru, lăsându-mi semne,
altădată să ţin minte, să numai caut vreo stea ca tine.
C-ai fost aievea sau o nălucă, nu sunt sigură,
câte femei ţi-au văzut strălucirea şi te-au privit?
Sau doar eu ţi-am văzut şi ţi-am admirat măreţia,
în timp ce tu erai inexistentă pe mijlocul cerului.