Aşa cum am mai spus, perceperea corpului natural sau transfigurat implică o judecată estetică îngemănată cu o tresărire erotică, adică o fuziune între cognitiv şi afectiv. Frumuseţea admite treptele comparaţiei şi superlativul, se poate ridica la sublim, poate fi concepută ca intangibilă. Ca şi în basme, academiştii au postulat-o ca „de neatins”, închisă în turnul unui castel rece, păzită de balauri şi ferită de priviri masculine, deşi maeştri sculpturii, bunăoară Bernini sau Rodin, n-au retras nudurilor lor de marmură seducţia carnală.
Desigur, dacă cercetăm capodoperele artei sacre occidentale, Madonele au un indiscutabil aer hieratic şi puber, acoperite mereu cu veşminte prea lungi şi bogate în falduri, care să le ascundă trupul, ca în celebra „Pietà” a lui Michelangelo. Femeile prin care se reprezintă Fecioara Maria nu au decât chip şi mâini, corpul „fără prihană” nefiind nici măcar sesizabil. Celălalt model paradigmatic feminin însă, cel care coboară din zeiţele Antichităţii greco-romane şi din cultul Mariei Magdalena, şi-a expus, din Renaştere, frumuseţea ca geometrie desăvârşită a formelor, dar şi ca ispită. Soţia artistului, dar şi femeia de stradă au întruchipat un ideal estetic pe care şi astăzi îl căutăm printre trecătoarele pe care le alegem ca modele.
Este profund adevărat că frumuseţea umană deşteaptă dorinţa înainte de a stârni sentimentul iubirii. Dorinţa de posesie, mai arhaică, trece înaintea elaborărilor eroticii galante. Ba mai mult, pictorii, începând cu secolul al XVII-lea, plăsmuiesc expresii absolut seducătoare, alegând ca modele menajere, amante sau prostituate. Atelierele se populează de femei umile care îşi expun nuditatea pentru bani puţini. Din corpuri viguroase debordează însă seducţia, atracţia sexuală, chiar dacă arta se străduieşte să sublimeze dorinţa şi să ceară ca frumuseţea să fie admirată în sine. Estetica, ca şi viaţă privată, se impregnează de moralitatea omului educat. Fireşte că o astfel de „interdicţie” etică în receptarea artei nu putea naşte interior decât o lume fantasmatică rareori mărturisită. Niciodată dorinţa nu a putut fi, în fapt, stăvilită, iar arta a fost mai degrabă „farmec”, plăcere şi încântare, decât „pharmakos”. Putem oare sublima dorinţa de posesie ce se naşte din privirea unei fiinţe frumoase care se uită la noi aşa cum o fac „Fata cu cercel de perlă”, a lui Vermeer, sau „Marea odaliscă”, a lui Ingres?
Iată ce spune Freud: „Un singur lucru pare sigur şi anume acela că emoţia estetică provine din sfera senzaţiilor sexuale. Ea ar fi un fel de tendinţă inhibată în ceea ce priveşte scopul. La origine, «frumuseţea» şi «farmecul» sunt atribute ale obiectului sexual. Este cazul să observăm că organele genitale, a căror vedere este întotdeauna excitantă, nu sunt considerate ca fiind frumoase. Dimpotrivă, frumuseţea este legată, se pare, de anumite semne sexuale secundare.” (Sigmund Freud, Le Malaise dans la Culture, Paris, PUF, 2004). Fireşte, începând cu nudurile grecilor care tratează discret organul masculin, trecând apoi prin Renaştere, unde frunzele încep să acopere „adamic” penisul, bărbatul a fost reprezentat ca un atlet cu sexul estompat şi cu cap de Adonis. Femeia apare artistic mai târziu, expunându-şi sânii, braţele, coapsele, fesele, tălpile, cu vulva mereu „ferecată” şi aproape fără pilozitate genitală. În schimb, părul îi evocă sexualitatea („semn secundar”), ca şi privirea directă sau zâmbetul seducător. „Frumuseţea” şi „farmecul”, estetica şi erotica derivă din obiectul artistic sexualizat. Nu este decât o chestiune de camuflare a părţilor tabuizate. Dar iată că atunci când G. Courbet pictează „Originea lumii” devine evident pentru toţi că excitaţia derivă, indiscutabil, din primar şi că sexul va putea fi din nou „integrat” în obiectul dorinţei. Chiar dacă o serie de artişti fotografi contemporani au refuzat tratamentul pudic al trupului, anulând orice cenzură, la cei mai mulţi, rolul „semnelor secundare” este de netăgăduit şi asupra lor insistă tinerele de azi: îngroşarea buzelor, mărirea volumetriei sânilor şi feselor, vopsirea părului în culori nenaturale, machierea extrem de pronunţată a chipului, ca o mască de carnaval.
Chiar dacă încarnarea frumuseţii poate fi o chestiune arbitrară, de receptare subiectivă, artistul contemporan, pictor sau fotograf, compensează capriciile gustului prin profuziunea modelelor, aşa cum industria pornografică se bazează pe un număr enorm de persoane dispuse să joace toate rolurile şi expresiile seducţiei. Mai mult, în ultima vreme, în spectacolele „pentru adulţi”, observăm cum „frumuseţile” de azi sunt imagini mai degrabă de prostituate, la care ademenirea sexuală provine din lascivitate şi vulgaritate.
Nu încape niciun dubiu că în viaţa cotidiană corpul se estetizează şi erotizează în funcţie nu neapărat de o anume persoană, deşi raportul cu Celălalt este inextricabil, ci de ceea ce se presupune despre dorinţa colectivă. La fel ca şi în artă, dincolo de alegerea modelului „frumos”, artistul îi sporeşte esteticul, diminuând, eventual, prin subtilităţi de tratament, seducţia, dacă creatorii nu optează cumva pentru tratamente hipersexualizate ale obiectului. În plus, fotomemoriile trupurilor văzute permanent în jurnale, reviste, expoziţii, albume, la televiziune, pe Internet conduc la o inflaţie galopantă a imaginarului, fără ca omul să poată, pentru detensionarea eului, să reprezinte (simbolizeze) sau sublimeze imaginile, lăsându-se astfel ameninţat de tulburări nevrotice, dependenţă şi consum de pornografie şi sex excesiv.
Aşa cum am subliniat, depozitul enorm de viziuni despre corp nu-şi găseşte un debuşeu sănătos şi la îndemână, comportamentele contemporane tinzând „voit” spre maladiv. Fireşte, corpul ca obiect în artă nu va putea satisface energia pulsională, prin simplu fapt că acesta nu poate să devina un obiect sexual real. Aceasta ar fi trăsătura distinctivă a artei. Ceea ce nu înseamnă că, fantasmatic, prin îndepărtarea tuturor tabuurilor, cele două reprezentaţii nu se intersectează, potenţându-se reciproc. Oricum, fie în viaţă, fie în artă, trupul estetizat şi erotizat continuă să fie un obiect artistic sexualizat, obiectul suprem al plăcerii ce glisează, în noi, între seducţie şi satisfacţie.