Ori de câte ori răsfoiesc un album cu fotografii personale, încerc, din colecţia de instantanee, aranjate de obicei cronologic, să „refac” permanenţa corpului meu, după un principiu de identificare, din acea sumedenie de imagini (fotografii) mai vechi sau mai noi. Prin imaginea pe care o am despre corpul meu, eu nu mă pot regăsi pe deplin în nicio fotografie din album, căci pozele mi se par doar ipostaze disperse în care mă recunosc, despre care ştiu că sunt ale mele, dar pe care le simt oarecum străine. Între mine şi imaginile mele se instituie o relaţie bivalentă de familiaritate şi stranietate concomitente. Oare cum sunt eu cel adevărat, de vreme ce principiul identificării, speculare sau narcisice, nu funcţionează?!, şi cum aş putea ajunge la imaginea mea identificatoare?
Că nu ne recunoaştem într-o anumită fotografie nu este o situaţie foarte rar întâlnită, cum nu este foarte frecvent să ne placă de ceea ce vedem într-o altă fotografie. Depindem mereu de privirea Celuilalt pentru a ne restitui imaginea identitară, pentru a ne satisface plăcerea de a ne privi. Adesea, un bun fotograf reuşeşte asta. Dar, în acest caz, simţim mâna (sau ochiul) artistului, talentul celui care ne revelă mai „frumoşi” decât suntem, pentru că el a văzut frumosul unde noi nici măcar nu îl putem bănui.
Psihogenetic, se spune că până pe la şase luni copilul nu are o imagine despre sine. El nu a atins încă, ceea ce Lacan numea, „stadiul oglinzii”. Corpul îi apare unui copil mai întâi ca fragment: mâna, degetele, ca şi cum ar fi vorba de un trup ce se dezvăluie progresiv. Desigur nu ne reamintim nimic despre „construcţia” din imagini fragmentare a corpului, ordinea în care apar, cum se „lipesc”, cum sunt identificate şi distribuite, când anume învăţăm şi memorăm ceea ce vedem… Imaginea corpului pare a apărea „dintr-o dată”, impunând o altă ordine, cea a reprezentării de sine.
Este necesar să introducem aici o distincţie fundamentală: între imagine şi reprezentare. Prima ţine de imaginar, iar reprezentarea, de simbolic. Altfel spus, imaginile nesfârşite ale sânilor unor femei tinere intră în repertoriul imaginarului, reprezentarea sânilor ca simbol al feminităţii, fecundităţii şi maternităţii ţin de ordinea simbolică a lucrurilor. Prin simbol, omul introduce, o dată cu discursul, o dimensiune invizibilă, dar extrem de puternică: dimensiunea sacră, pe care o găsim conservată în mituri, idei religioase, în literatură şi arte.
Sânul dezvăluit al Madonei, în iconografia occidentală, nu este obscen şi nu poate fi echivalat niciodată cu sânul dezvăluit al unui model cotidian. Cine stabileşte această diferenţă? De ce o imagine ne „înalţă”, şi cealaltă ne „excită”? Simplu: pentru că putem separa registrele cărora imaginile, deşi aproape identice, le aparţin (prezenţa sau absenţa pruncului este fundamentală): una se înscrie în ordinea sacră, iar cealaltă în cea profană. Sânul matern e sacru, sânul gol e concupiscent. Artiştii au avut mereu prezente în minte aceste înţelesuri.
Astfel, în receptarea corpului artistic, reprezentarea anulează „sexualitatea” imaginii. Arta, ca şi interpretarea ei, impune convertirea imaginarului (a repertoriului de imagini) în simbolic (repertoriu de asociaţii culturale). Ordinea reprezentărilor se fundamentează pe o anumită înţelegere a corpului, dar şi pe o înscriere a acestuia într-o altă dimensiune care nu este cea a realităţii imediate.
Marea provocare a artei contemporane constă, în opinia mea, în a demonstra că dimensiunea simbolică se poate anula, lăsând în faţa ochilor noştri imaginea „dezgolită” de intenţionalitate a reprezentării, în estetica ei imanentă şi efemeră. La acest nivel, „frumuseţea” nu se arată decât pe sine. Corpul femeii frumoase se poate privi cu naturaleţea cu care privim un peisaj. „Sexualitatea” este un dat intrinsec, nu este manipulată de artist ca în pornografie, este realitatea unui imaginar care, invocă doar fantasmaticul, nu şi desluşirea lui mentală.