Mi-a plăcut grozav titlul articolului Ioanei Pârvulescu, scriitoare, ziaristă, editoare, profesor universitar din Bucureşti, aşa încât mi l-am însuşit, e drept, în ghilimele ca orice citat care se respectă.
Serios vorbind, Veronica îmi trimite articolul apărut în februarie în revista La Punkt şi dacă titlul m-a amuzat întâi, analiza unei stări de fapt mi-a reţinut atenţia, dar mai ales, m-a provocat; autoarea observând analitic îndepărtarea publicului românesc de lectură, fenomen deloc singular altfel şi deloc salutar.
Nu se citeşte, spune autoarea articolului şi preiau afirmaţia fără a intra în detalii, pentru că nu am intenţia să „disec” ceea ce doamna Pârvulescu elaborează, cartea pare a deveni o comoditate subminată de o mie şi una de preocupări adiacente, viaţa devenind extrem de aglomerată, un fel de târg 7/11 –non stop fragmentat doar de o amărâtă oră în care ne permitem un somn, să zicem, mobilizator...la ce ne mobilizăm rămâne de văzut.
Că la o anumită vârstă se răreşte sau se spiritualizează interesul pentru lectură e firesc, ritmurile se încetinesc, curiozităţile speculative se împuţinează, pretenţiile selective spunându-şi cuvântul alegem ce e cel mai aproape de ceea ce suntem.
Problema cărţilor, aşa dar, ar fi problema noilor generaţii, a tinerilor şi foarte tinerilor ( deşi nu sunt chiar convinsă) o lume a noului invadează acaparând curiozitatea, dorinţa de a şti ceea ce însă nu înseamnă neapărat şi a înţelege, înţelegerea fiind condiţionată de o atentă acumulare de informaţii – via documentare, studiu, şcolit – într-un cuvânt, carte.
O privire superficială mi-ar spune că ceea ce se întâmplă e firesc, aglomeraţia informaţională şi complexitatea –atrăgătoare rău de altfel - a revoluţiei electronice sunt suficiente în a remodela posibilităţile intelectului pus pe „traducerea” adevărurilor sau neadevărurilor care ne alcătuesc, dar ca orice superficialitate îmi oferă „pe tava” soluţiilor rapide o ignorantă interpretare a vieţii, a sensurilor ei, a valorilor ei.
Scriam undeva că o incursiune în librărie sau bibliotecă e terapeutică, regenerează, îţi oferă întâlnirea directă cu Omul, individul acesta ciudat care, anonim sau nu, îşi propune printr-o repetiţie fără început şi fără sfărşit parcă, să răscolească misterele care îl înconjoară, să le dezvălue şi mai ales să le remodeleze... şi atunci necesarul cărţilor devine vital, nu-i deloc normală „lipsa de cărţi din organism”-cum zice doamna Pârvulescu.
Trebuie deci să ne ducem la cărţi, solidă incursiune în capacitatea omului de a se exprima nu numai pentru a-şi demonstra aptitudinile şi a-şi satisface egoul specific, ci pentru a-şi oferi înţelepciunea celor care vor veni.
Dacă aş mai fi la catedră le-aş comunica elevilor mei că fără a fi o troglodită consider Noul doar un moment în evoluţia societăţii, o şansă adiacentă a civilizaţiei...permanenţa culturii – ca civilizaţie, zic - fiind rezultanta unui ansamblu evoluţionist; nou şi vechi concurând la definirea acesteia.
Zice Poetul:
„Când privesc zilele de-aur a scripturilor române,
Ma cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.” *
Sigur că pornim de la EL, nu numai pentru că ştie, dar şi cheamă – ca nimeni altul – deschizând „măiastra(-ţi)i carte” aşa ca să descifrăm slova înţelepciunii de care avem nevoie chiar dacă nu avem (încă) idee.
Pe urmă, rafturile bibliotecilor ori standurile librăriilor deschid porţile unei lumi care chiar dacă sperie prin complexitate ne oxigenează gândirea şi ne purifică de inerentele ei mizerii, ne umanizează..
Hai să-l citim pe Rebreanu sau Cărtărescu, pe Faulkner ori Salinger, pe Cehov ori Thomas Mann, pe Wittman ori Sorescu ...şi iubindu-i pe Kerouac ori Nikita să încercăm a dialoga cu Shakespeare...abia pe urmă să tragem linia cantării: bâjbâim haotic, facem zgomot, scoatem triluri, ne poticnim de praguri, ba chiar le trecem uneori şi în ultimă instanţă învăţăm să ne aşezăm cuminţi, recapitulativ gustând chiar din a şti.
Ideal, o să-mi ziceţi, aşa zic şi eu, conflictual, stăm ca în gară, aşteptăm, petrecem, fluturăm batista – cea a nedumeririi parcă ori poate cea a depărtării – cine ştie - şi trenul cunoaşterii fie că întârzie, fie că soseşte, ne cam dă dureri de cap şi doar dacă avem noroc reuşim să-l prindem.
Ori parcă nu despre noroc ar fi vorba!?
In fond, totul s-ar rezuma la ce zice un poet drag mie:
„Să scrii cu vârful limbii
să te târăşti pe-o parte
aşa ca de râie
şi să crezi că ai fost acolo
oriunde”**
Şi poate n-am mai suferi de „lipsa de cărţi din organism”!
Maria Cecilia Nicu, iulie 2013-07-06
* Eminescu, „Epigonii”
** Nicodim Vernescu aka Valentin NIcolae