Între cele 25 de poeme ale plachetei Obârşii (2013)*, de Adrian Botez, întâmplător (în numărul de ordine dat de autor), sau nu, cel ce dă titlul întregului, de sub numărul cogaionic-iniţiatic şapte (al grupei de 6 + 1 cavaleri / războinici ai Zalmoxianismului, nicidecum din droaia tardivilor: maltezi, ioaniţi ş. a.), aşadar, sonetul în reverberări voiculesciene, «Obârşii» – nu-mi am obârşia-n vulcanii-acestei lumi / de carne preaflămândă şi nebuni ! / din lumea Frumuseţii-am asfinţit / Iubirea-i raza care m-a urzit... // cu cât aici mai lătrători sunt câinii / cu-atât mă-nalţ spre astrele preasfinte: / hoiturile împuţite şi străinii / mi-alungă sufletul din fraze şi cuvinte ! // pleca-voi de aici ca iar să fiu iubit / şi să iubesc – cu îngerii-nfrăţit: / vreau să respir lumini şi Dumnezeu // nu – sufocat – ură să scuip din greu: / mă voi topi-ntre duhuri-simfonii / în armonii eroice şi vii ! –, nu-i decât un diamantin crez poetic botezian, ars poetica de sublim paradoxism, meditaţie catharsis-profundă la hematiile-stele, dintr-o absolută ninsoare, după cum se certifică şi în „închiderea“ din poemul („în dispunere verslibristă“), Sângele crimei şi rima: «...luaţi rădăcinile crimei – şi ardeţi-le cu / focul cel viu al / rimei: sângele se va stinge – şi / peste toată lumea şi firea – din nou şi / desăvârşit – va / ninge» (s. n.; p. 44).
Pe fir derulat de Ariadnă labirintic-minoică, ori de bacovian-lacustru, eroul liric botezian se avântă cu farmec printre reliefuri „cotidian-cosmic-virgine“ şi de spirit „galactic-spiralt“, peste frontierele estetice marcate – prin „istorii“ – de literare curente-fluvii / râuri. Spre deosebire de dimoviana cameră-serie-labirintică în tridimensionalitatea limitei tragic-existenţiale, cu „zugrăveli / fresce onirice“, sau de alte camere de „mercur“ / „plumb“ cu / fără „ieşire“ prin cele nouă ceruri“, eroul poemelor lui Adrian Botez, din Obârşii, este dat afară din camera-i ce urmează a fi ocupată de „altul“, fie acesta chiar şi sartreanul „însine“, „sine“ şi „pentru-sine“, fie chiar şi vreo sacră pereche noiciană, „sinele – sinea“ etc., cameră („lacustră“) cu fereastră de-o viaţă («dar cineva se va muta în / ea – acolo unde eu am privit pe / fereastră – printre ficuşii de la / fereastră – o viaţă»). În labirinticul hol „de mare taină administrativă“, în faţa uşii de la camera cealaltă, „tot mai fosforescentă uşă“, el aşteaptă a fi chemat în camera „nouă“, cu speranţa că poate aici îşi va rezolva «toate problemele locative», însă «nimeni nu dă / buzna – printr-o uşă închisă... // uşa este închisă – dar / din când în când – perfect aleatoriu – pe gaura cheii [...] / îşi iau zborul stoluri de / aureole fierbinţi – de parcă ar fi suflate / balonaşe de / săpun – printr-un pai» (p. 5 sq.). Până ce-l cuprinde Focul („iniţiaticul element“ din fundamentul lumilor: «limbi de flăcări – pălălăi şi scântei uriaşe» – şi aici ar fi de remarcat piricul oximoron copulativ-botezian, de „pe-aceeaşi esenţă“, de „pe-acelaşi palier al elementului“), până ce sunt înlocuite «aureolele / gaura cheii şi chiar / uşa întreagă», durează aşteptarea-i «exasperant politicoasă şi / prăfuit administrativă – din holul devenit / acum / invizibil» (p. 7).
Mai în aval, printre teluric-celestele reliefuri ale însingurării ens-ului, ale brumat-întomnărilor botezianului erou liric, noaptea-l păzeşte «cu briciul deschis», un brici cât o sabie damoclesiană, temându-se (ca în iniţiaticele basme ce ţin de „oralitatea cultă“ a Zalmoxianismului) că îşi va vedea «în clipa următoare – capul căzut – însângerat – / la / picioare», inclusiv la picioarele fiinţial-poetice: iambi, coriambi, peoni, anapeşti, dactili etc.
Şi mai încolo, pe Valea „Diatei Mici“ – de-acum, şi numai ca aventuros-villonesc erou al poemelor lui Adrian Botez – nu pierde prilejul şi – cu credinţa de a nu fi vreodată falsificat „de furi“ – îşi face un „testament“ obştesc-paradoxist: «las moştenire cioclilor care / mă vor purta spre mormânt – o / bere – de mult de mine / băută [...] / ...groparului nu-i mai las / nimic: deja / când ne-am încăierat în crâşma lui Hristu / Deşteptu’ – i-am / scuipat direct în / gură – guma mea / bisericească [...] / ...celor care mă plâng / mustăcind ipocrit şi mă / scârbos – bârfesc de / pârăie varul de pe pereţi – le / indic locul unde am tras ultimul vânt [...] / ...muierilor pe care le-am iubit şi / mi-au arătat – chirăitor – târtiţa – eu nu le / răspund cu / aceeaşi măsură: menuete în poşete / [...] ...celor care nu m-au plâns – deşi mi-au tăiat / mărunt-mărunţel ceapa – la / praznic...» (Diata cea mică, după fratele meşter François Villon, p. 9 sqq.).
Botezianul erou liric mai constată, fireşte, că «don Juan nu există – decât pentru / amazoanele – incendiatoare...» (p. 12), că «...Făt-Frumos o / ajută pe Ileana / Senzitiva să-şi ducă / bagajele... / [...] / ...nu să-i / dea / bacşiş – / ci să / danseze [...] amândoi: menuete în / poşete...» (p. 13), că nu mai are «în suflet plâns, nici ură / pentru nobilul [...] boi de târâtură» (Eu, Villon, p. 15), că e de străjuit «Raza de-Ametist» (Un biet contrabandist, p. 17), că «Tâmplarul nu mai face case – ori / ferestre – doar / sicrie – şi lumea nu mai este decât / un mort fardat» (Ecouri de lumi, p. 18), că «stele multe au lătrat în limba[-i] cea uitată» (Era în amurg, p. 21), că Iisus Hristos îi «întâmpină – de-acum – credinţa» (Mă-ntreabă strămoşii, p. 24), că «o lume pereche Hristosu-a zidit» (Început de septembrie, p. 25), că-i «un biet nebun / cu mintea schingiuită între spini» (Sonetul unui biet nebun, p. 28), pe când «icoana stăruie-n gâtlej – măr de / aur nemistuit de păcat» (Pieziş de octombrie, p. 29), pe când «lumina lunecând pe rouă / desface inima în două» (Lumină galbenă, p. 30), în vreme ce asupră-i, «zgomote se năruiesc [...] / apocaliptic – precum barosul pe / mistică – vina ilăului» (Semne de coborâre, p. 35) etc.
______________________
* Adrian Botez, Obârşii, Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2012 (pagini A-5: 52; ISBN 978–973–146–173–1).