Pe impunătoarea ușă rotitoare a Băncii Centrale a orașului, într-o zi obișnuită și calmă de toamnă, intră un om care, în afară de privirile lui stranii - de culoarea oțelului călit, ascunzând un mister părând a fi fost foarte vechi - nu s-ar fi făcut remarcat în niciun fel, asta pentru că era îmbrăcat ca un om obișnuit, pășind rar, fără nicio grabă, pe treptele de la intrare și apoi în holul pardosit cu marmură. Știa bine că erau foarte puțini cei care îi căutau luminile stranii ale ochilor, cu toate că nu purtase niciodată ochelari după care și-ar fi putut ascunde uitătura, de care însă nu părea să-i pese nimănui, deși erau siguri cu toții că o vor întâlni odată, chiar numai o singură dată în viață, pe neașteptate sau, dimpotrivă, căutând-o cu nerăbdarea unei emoții bine cunoscute de multă vreme. Mai știa foarte sigur că nu e nimeni în urma lui, așa cum niciodată nu fusese și nici n-ar fi putut vreodată să fie. Știind lucrul acesta dintotdeauna atât de bine, omul avu o surpriză deîndată ce trecu prin ușa rotitoare a băncii. Un braț vânjos îl apucă pe după gât, așezându-i o mână înmănușată peste gură și silindu-l să stea locului cu țeava rece a unui revolver așezată pe tâmpla lui sură. Încremeni. În clipa imediat următoare glonțul armei trecu spre tavanul înalt, aproape de cer, în timp ce glasul răgușit răcni în urechea lui, care încă vuia de tunetul împușcăturii:
- Aceasta e o spargere! Culcați-vă cu toții la pământ, acum!
Sărmanul, se gândi ostatecul, nu știe nimic. Nici măcar apropierea dintre mine și banii acestei bănci. Și nu el e sortit să poată sta în spatele meu, așa cum n-a făcut-o încă nimeni, niciodată.
Deși strânsoarea brațului peste gât l-ar fi putut sufoca de-a binelea, stătea drept și calm, părând că știe cel mai bine ce se întâmplă sau urma să se întâmple. Agresorul gâfâia, duhnind a tutun ieftin și ostatecului i-ar fi venit să râdă de frica acestuia, dacă râsul ar fi avut pentru el vreun gust oarecare. Gura îi era acum liberă, dar mâna îi strângea cu putere umărul drept peste piept. Agresorul privi în jur, la fețele încremenite de spaimă. Un casier rotofei, cu chelie, lăsă mâna să-i alunece încet spre butonul de alarmă de sub birou. Atacatorul îl zări și strigă, lăsând un alt glonț spre înălțimea tavanului:
- Nici să nu te gândești! Culcat, acum!
Glonțul străbătu spațiul încet - cel puțin așa i se păru ostatecului - și se înfipse de-a dreptul în avertizorul de incendiu, în așa fel încât jeturi de apă fin pulverizată cu presiune căzură peste toți. Surpriza ținu câteva clipe, timp în care ostatecul îi șopti celui care-l țintuia cu un braț puternic dar tremurând:
- Ești un prost, nici nu știi cu cine ai de-a face. Pe mine nu mă poți ucide oricât ai încerca și făptura mea nu îți este de niciun folos. Lasă pistolul și fugi cât încă n-a apărut poliția. Nu vezi cât ești de singur și că întâlnirea cu mine te aștepta?
Agresorul ascultă și strânse mai tare trupul îmbrăcat în haine obișnuite, simțind o teamă nelămurită. Prin inima lui trecu deodată un fior binecunoscut și simți stafia morții plutind prin apropiere. Nu se înșela și apăsă mai tare țeava de-acum fierbinte a pistolului pe tâmpla rece, lipsită de sudoare, a ostatecului său. Șoaptele acestuia nu fură auzite decât de el, trezindu-i o temere nouă și în același timp veche de când lumea. Întreaga lui viață i se înfățișă înaintea ochilor într-o singură clipă, făcându-l deodată să înțeleagă tot ceea ce putea pierde, absurd de ușor, deși ar fi trebuit pe vecie păstrat. Acum, din pricina întâmplării de a-l avea pe acest om ca armă de atac, înțelegea că toate micile lui comori îl părăseau așa cum îl părăseau puterile. Amintirile i se ghemuiră deodată într-un singur punct, în piept, ca și cum el n-ar fi știut deja că totdeauna le dorise a fi mai multe, mai frumoase și tocmai de aceea se făcuse spărgător de bănci, locurile unde erau banii cei mai mulți. Înainte ca totul să fi putut fi altfel, ținându-l strâns pe ostatec cu brațul stâng, simți zădărnicia actului pe care îl trăia și a întregii lui vieți aventuroase. Și comorile lui, soția, copiii, se îndepărtau de el, de teama ultimei temeri ce se ivise pe neașteptate. Era sigur că nu primise niciun semn prevestitor în ziua aceea; oricât de bine s-ar fi pregătit, această nouă surprindere îi părea peste putință de îndurat, copleșindu-l. O legătură de neînțeles îl strângea ca un laț nevăzut între banii acestei bănci și ostatecul său; simțise de multe ori în aerul băncilor frica de moarte, a lui sau a altora, nici nu conta. Asta se datora poate doar sumelor foarte mari de bani, un adevărat magnet invizibil pentru atâtea neimaginate situații.
Liniștea deveni încărcată numai de respirațiile celor de față. Apa avertizorului de incendiu încetă brusc să mai cadă. Ostatecul părea că nu respiră deloc, ca și cum s-ar fi aflat de cealaltă parte a tensiunii ce se împrăștiase în jur doar în câteva clipe.
- În spatele meu nu poate fi nimeni, rosti ostatecul. Și tu vei trece, în clipa asta, fie că vrei, fie că nu vrei, în fața mea, așa cum vă e sortit tuturor.
Deși abia șoptite, vorbele semănară cu un strigăt, cu o poruncă. Așteptau cu toții un semn în adânca încordare tăcută din aula Băncii. Timpul începu să se dilate peste măsură, în timp ce aerul vibra încă de vorbele ostatecului și de umbrele vaporilor de apă țâșnită din plafon. Agresorul păru de-a dreptul hipnotizat. Lăsă jos ambele mâini, pe cea stângă, cu care îl ținuse lipit de trupul lui pe ostatecul îmbrăcat obișnuit - dar care părea alcătuit doar din aer pe sub hainele lui -, și pe cea dreaptă în care acum pistolul atârna fără vlagă. Ciudat de bine își simțise inima bătând laolaltă cu aceea a unui trecător al cărui costum părea gol, lipsit de conținut, dar care îi vorbise cum nu se poate mai clar. Profitând de răgaz, unul din paznicii băncii îl trânti iute la pământ, nu înainte ca toate gloanțele care mai rămăseseră încă în armă să ia drumul pieptului ostatecului. Se auziră câteva țipete de spaimă printre cei prezenți, întinși pe jos, cu fețele lipite de piatra rece a Băncii Centrale, cu mâinile peste cap. Ostatecul rămase în picioare, zguduit doar de micile șocuri ale bucăților ucigașe de metal, dar ochii lui albastru-cenușii, reci, atât de îndepărtați de obișnuita lume a vieții, îl țintuiră pe agresor cu puteri nebănuit de vii. Neputând suporta, acesta urlă din adâncul ființei lui:
-Tu ești, o știu! Nu acum, pleacă, nu te-am chemat eu!
Ostatecul îl privi indiferent. Ba da, nu știai că tu ești, așa cum sunt toți cei de-aici, ostatecul meu? Nu ți-am spus că în spatele meu încă nu poate sta nimeni?Că eu apar foarte des acolo unde sunt foarte mulți bani și foarte multă umezeală?
O liniște încordată se lăsă peste răsuflările celor închiși între ușile de sticlă ale Băncii Centrale. Paznicul îl ținea strâns pe hoțul dezarmat și căzut care, după câteva spasme, își dădu duhul, păstrând încă pe chip urmele unei îngrozitoare spaime, care apoi se ascunse sub o sfâșietoare expresie de tristețe împietrită. Numai paznicul îi zări de aproape chipul. Se auziră atunci din ce în ce mai bine sirenele mașinilor de poliție, în timp ce ostatecul trecu dincolo de ușa rotitoare și largă, spre stradă, știind cu toată certitudinea - de altfel singura lui certitudine - că niciun om, dar absolut nici unul, nu-l putea urmări. În spatele lui nu se putea afla decât nimeni.
...
Aș vrea doar să nu fie nimeni în preajma mea atunci când ochii îmi vor încremeni primind ultima lumină, aceea căutată o viață, poate mai multe; aflată acolo, în mine, înăuntrul unei imobile priviri ce o zărește la un încă neimaginat capăt de drum, fericită poate cu adevărat pentru prima oară. Între atâtea straturi ale veșniciei, zeii au hotărât că eu aș fi o invenție necesară locului acestuia. Nu m-au întrebat dacă pot îndura nesfârșita pedeapsă de a călăuzi toate visele care se încheie. Am obosit să culeg toate aceste finale priviri ale celorlalți. Peste lume, peste această planetă a amurgului, vor trece orele și umbrele altor apusuri, dar lumina aceea este de deasupra orelor și umbrelor, acoperindu-mi cu o pace blândă ochii în care deodată au picurat toate tristețile lumii. Dar drumul merge mereu mai departe, - trebuie, oare? -, dincolo de sirena iluzorie a mașinii de salvare, ca acest trotuar drept, pe care uneori mi se pare că nu se întâmplă nimic și de aceea nu are niciun rost să mă grăbesc. Nici n-aș avea unde să ajung și nimeni, niciodată, nu mă urmărește.