Una din surprizele editoriale din anul 2011 (din păcate, prea puțin mediatizată) este, cu siguranță, volumul de versuri ”Ghemele târziului” al Mirelei Ispășoiu (Editura Eubeea).
Consecință firească a unor puternice decantări sufletești, poezia acestei autoare se impune în primul rând prin excelenta capacitate concizie, de restrângere a sensurilor în formule cât mai reduse; apropiate cumva de hai-ku dar completate de o seducătoare alunecare în tematici care necesită o altă abordare a cuvintelor. Poemele adunate în această carte de Mirela Ispășoiu se constituie într-un fel de incantație magică, menită să alunge impresiile fugitive ale cititorului.
De o deosebită rezonanță semantică mi s-a părut poemul ”La mătănii”, compus din 29 de texte ce par a cocheta și cu rima și ruperile de măsură metrică întâlnite la Nichita Stănescu: ”Momentul aprins/ Ca o tămâie/ De lămâie/ Lumina acră de după/ Înghite păsările mute/ Cu penele ude/ Ochii mângâie” este unul din exemple.
Dar autoarea excelează și în formatul poeziei moderne (cu ușoare inflexiuni dadaiste), comprimând senzații și viziuni în poeme ca: ”Prin semaforul tălpilor/ Sângele calcă/ În incubator prin bariere/ Ridică sau coboară/ Sensuri desfrânate”.
Ca o demonstrație de forță a vocației poetice de înaltă calitate, Mirela Ispășoiu întinde o punte spre metafora de factură actuală, personalizându-și astfel perfecta cunoaștere a tehnicilor de versificație. Nădejdea mea este ca următoarele cărți de poezie ale autoarei să fie aduse în atenția publicului larg, saturat de producții îndoielnice și pretinse a fi ”în spiritul epocii”. E nevoie mereu de poezie adevărată iar Mirela Ispășoiu dovedește că ne poate oferi și alte surprize la fel de mari sau mai mari decât ”Ghemele târziului”.