O rază s-a întors dintr-un apus
şi a traversat imensitatea senină,
şoptind, când la mine a ajuns:
cultura este înţelepciune şi dăruie lumină.
Haină de lumină pe umeri am pus
când am cules cuvinte cu veşmânt de aur,
chiar dacă nu am pătruns
până în templul sfântului tezaur.
Şi-am încercat cu unealta scribului uitat
să pătrund în adâncurile întunecate,
cu raza iubirii să le străbat
şi să scot cuvinte în veşminte pure îmbrăcate.
Au venit apoi ideile să-mi spună
că numai puterea iubirii
poate linişti orice furtună
dacă vom şti să trăim în Legea Firii.
Privirea s-a ridicat către azur
şi am găsit veşminte potrivite
pentru ideile ce prindeau contur
sperând să fie apoi îndrăgite.
Cuvintele, ca într-un joc în şoaptă,
au găsit loc pe un portativ potrivit
pentru a putea lumina să răzbată
către tăcerea în care ne-am adâncit.
Cărări prin întuneric s-au deschis
când farul iubirii pe ele,
pentru a lumina drumul rătăcit, s-a aprins
să ducă paşii tuturor spre noile castele.
Păşind pe cărarea ce se deschidea în faţă,
o floare mi-a spus zâmbind spre Soare:
lumina ne deschide drumul în viaţă
când nu uităm de străbunele izvoare.
Un fluture, după ce pe o floare s-a oprit,
şopti, parcă numai pentru sine:
fără libertate nu vei fi nicicând fericit
şi nu poţi curta aceste minunate regine.
O păpădie, auzindu-l, se-nfioră de plăcere
şi-i spuse, când o atinse cu diafana aripă:
mi se pare că viaţa este numai risipă
pentru cei care cred că au putere.
Iar o furnică, ce ducea un bob în spate,
se opri, ascultă şi spuse mai mult în gând:
să trăieşti fără muncă nu se poate,
aşa este de când suntem pe Pământ.
Un vultur, fiind în zborul lui sedus
de azurul ce se deschidea mereu,
mi-a spus: nimic nu este greu
dacă înveţi cum să urci tot mai sus.
Stejarul îşi scutură veşmântul lui
pe-o coamă de deal, de lume uitată,
şoptind: de iei din adânc seva pământului,
nu vei fi smuls din el niciodată.
Stânca, ce sta tăcută în zare,
trimise mesajul pe-o aripă de vânt:
dacă eşti statornic şi te purifici în zbateri amare,
vei fi în viaţă puternic şi blând.
Pe deal viţa de vie se pârguia încet,
iar boabele se înroşeau sub razele de soare,
când notele se adunau pentru concert:
seva noastră o să vă dea puteri nepieritoare.
Pe câmp, albina culege nectarul din floare,
pentru a hrăni cu el o lume întreagă:
natura are bogăţii nemuritoare
dacă viaţa noastră nu este pribeagă.
Un nor, întinzându-şi umbra peste toate,
începu să cearnă stropi de ploaie în joacă,
spunând: prin viaţă nu se poate
fără lacrimi cineva să treacă.
Pe-un lac, în care se oglindea întregul azur,
un nufăr îşi usca petalele la soare;
doar cu apa cristalină poţi fi pur,
şopti o petală în toata ei splendoare.
Când toate îşi făceau, astfel, pilda cunoscută,
o maramă neagră noaptea îşi întinse
peste natura în vrajă prefăcută,
lăsând loc doar clipelor cu vise.
Şi după truda dintr-o zi întreagă,
liniştea veni încet să spună
că sub stele şi sub clar de lună
iubirea prin vrajă poate fi pribeagă.
Din taina stelelor ce clipesc încet,
coboară o vrajă ce pătrunde uşor
cu notele sublimului concert,
când iubirea cântă: mi-e dor, mi-e dor …
Dar bufniţa, cu ochii ei pătrunzători,
sparge, c-un strigăt, liniştea din noapte:
deşi în această clipă sunteţi visători,
nu uitaţi că multe-s repetate.
Un înger slăvi liniştea din jur,
când cor de îngeri se înălţa în măreţie:
vei avea sufletul ca universul cel azur
când credinţa îţi este în viaţă făclie.
Un ceas măsoară timpul cu tic-tacul pe perete
şi clipele dansează pe notele iubirii,
când doar ele ştiu să îmbete
precum mireasma ce-o revarsă trandafirii.
Prin liniştea nopţii tic-tacul lui ne spune
că viaţa este univers nemărginit,
când Iubirea se naşte din pura-nţelepciune
şi dorul rămâne în armonie troienit.
Într-un bob de rouă zorii se oglindiră,
când vântul cu o adiere lină se trezeşte
şi atinge vesel corzile de liră,
apoi spre veselie pe toate le pofteşte.
Trudit după o noapte de beţie,
un om călca pe cărări împleticite:
mă plec în faţa ta, Împărăţie,
dar toate drumurile sunt obosite ...
Am căutat fericirea şi nu mi-ai dat
nici măcar un strop de bucurie,
aşa că singur azi mi-am cumpărat
dreptul de-a coborî în ticăloşie ...
Prin azurul cerului, cu glas cristalin,
ciocârlia cântă pentru Soare,
aşa i-a fost dat ei ca destin
să cânte prin înalturi iubirea nemuritoare.
În trilul ei stăpân stă dorul
şi ea se-nalţă către iubirea sfântă
până când se frânge zborul
şi cade în ţărână, pentru o clipă înfrântă.
O mamă cântă pentru copilul ei,
lucrând în tihnă pământul:
nimic nu are în viaţă temei
dacă nu împletim munca şi cântul.
Gângurit de copil lângă tine
este ca o lumină sfântă
care te înalţă spre acele coline
unde fericirea este adâncă şi blândă.
Dacă le aduni împreună pe toate
pe drumul luminat cu iubire
şi înveţi să fii pentru ea jertfire,
viaţa este împlinire şi bunătate.