JUSTIȚIE
Cândva, demult, un om care făcuse multe fapte bune a greșit. Era supus unui Dumnezeu al unui popor de neasemuiți negustori, un Dumnezeu cu care totdeauna puteai tocmi, apoi vinde și cumpăra orice din tot ceea ce acel Dumnezeu crease pe lume. El greșise cu multă vreme înainte, dar încă nu știa nimeni. Trăgea nădejde că nu vor fi niciodată cunoscute greșelile lui. Dar s-a întâmplat – așa a fost poate voia acelui Dumnezeu, ca adevărul să răzbată ca întotdeauna până la lumină – să se afle totul, după ce omul acela făcuse multe deja multe înțelegeri (ori poate multe negocieri) cu Dumnezeu. L-au dus la închisoare, cu toate că el avea impresia că e un martir care pătimește pentru milosteniile lui. Cel care l-a judecat, un om a cărui înțelepciune era departe de orice umbră de îndoială, l-a sortit să stea la închisoare, luându-i libertatea atât de dragă pentru o vreme la fel de îndelungată pe cât de mari erau greșelile sale. Atunci, toți cei pe care omul acela îi milostivise au sărit în apărarea lui. Judecătorul, bătrân cântăritor al dreptății, le-a spus:
- Multe lucruri bune a făcut omul acesta, e adevărat. Dar, ca orice om, deși cunoștea Legea, și-a tăinuit greșeala și a încercat s-o răscumpere cu faptele lui bune. Voi toți credeți că s-ar cuveni să fie iertat pentru asta, dar legea e lege. Cel de sus a lăsat pe lume o ordine supusă acestei legi. Vreți voi acum să fie schimbată doar pentru un singur om? Legea spune că natura nu cunoaște distrugere, ci numai creație în armonie, în echilibru și că stricăciunile îi sunt necunoscute. A fi pedepsit pentru greșeală, atunci când el cunoștea legea, este drept, cu toate că totul este mișcare și transformare fără sfârșit... Multe iertări s-ar cuveni doar celor care nu cunosc legea, dar încălcând-o fără voie trudesc apoi în durere pentru a o învăța. Dar, după faptă și răsplată. Cele bune, trebuincioase naturii și omului, nu sunt niciodată pedepsite, ci răsplătite prin urmări... Omul acesta știa bine legea, din părinții și strămoșii săi, care l-au crescut și ocrotit cu dragostea lor. Știți cu toții că, în afara vieții, omul nu are alt bun mai de preț ca libertatea, care este ca aerul, sufocându-te prin lipsă...
Judecătorul își mângâie barba, oarecum încurcat, lăsând să se aștearnă liniștea pentru câteva clipe.
- Ori poate numai dragostea, dar asta... În fine... Așadar, libertatea pe care o cereți voi acum, ca o iertare pentru greșeala lui, el a primit-o deja tocmai cunoscând nașterea și apoi învățăturile legii. Dar s-a întâmplat că greșeala i-a adus faimă și bogăție, acestea fiind pentru el încercări mult mai grele decât pentru voi, cei mulți și sărmani, pentru care facerea milosteniei ține mai mult de inimă decât de pungă... Așa a lăsat Cel de sus: răsplata să vină câteodată înaintea înfăptuirii și câteodată după... Mergeți la casele voastre în pace. Mulțumiți pentru tot ce v-a dăruit omul acesta. O vorbă veche spune că trebuie să uiți ce ai dăruit, dar să-ți amintești totdeauna ce ai primit. Voi ați primit deja libertatea de a respecta legea. Cel întemnițat e lipsit acum de această libertate tocmai pentru a o putea prețui cu adevărat. Vremea asta îi oferă prilejul de a se gândi mai mult, poate de a regreta, alungând ispita unei trecătoare lăcomii care l-a făcut să greșească înaintea legii. El a adus un dezechilibru în armonia creației și știe acest lucru, așa cum fiecare suflet cunoaște totul dinainte de a se fi născut pe lume. A uitat... Acum are nevoie de un timp al aducerii aminte, așa cum voi toți aveți libertatea de a face acest lucru de bunăvoie.
Judecătorul tăcu din nou, așteptând poate să-și găsească cuvintele.
- Să țineți minte că legea nu se poate schimba decât odată cu cerurile, după cum voiește Stăpânul lor; că abia atunci tradițiile vor fi zdruncinate din temelii și o lege nouă se va așterne asupra lumii. Nicio temelie nu poate fi clintită fără a fi mai înainte bine cunoscută... Așa e omul, fără măsura cunoașterii lui. Mai e multă vreme până va veni veacul noii legi, dar legea aceea va fi una a iubirii, a iertărilor, nu a unor aspre judecăți. Nici măcar eu nu știu, dar mi se pare că omul acesta îl cunoaște pe cel ce va aduce noua lege... Poate că l-a visat, cine știe... Poate i-a dăruit Dumnezeu, în locul a tot ce a cerut, darul unei clarvederi pe care nu știe s-o prețuiască; eu trebuie să fac dreptate numai așa cum spune legea de acum. Înțelegeți, nu-i așa?
Se lăsă o tăcere adâncă. Judecătorul îi privea pe sub sprâncene care păreau încruntate, dar lăsând să se vadă zâmbetul blând al unui bătrân părinte ce-și privește fiii. Au plecat cu toții acasă gândind la ce le spusese judecătorul. Erau uimiți de câte li se părea că știu. De dincolo de gratii, omul îi privea, înțelegând: pașii faptelor lui trebuiau să se oprească un timp pentru a putea merge apoi mai departe. Pașii faptelor celorlalți se opriseră și ei în fața acestui drept judecător.
Lui Mihai, de ziua lui