Corneliu LEU
DESPRE SENSIBILITĂŢI DEMOCRATICE (8)
SAU STATUL, CETĂŢEANUL ŞI ABUZUL AUTORITĂŢII (IV)
Scriam în articolul trecut că, după ce vom avea o lege privind traseismul partinic, va trebui să avem şi una privind traseismul electoral care să prevadă modalităţile aprecierii specializării teritoriale a candidaturilor, cu conotaţii de orice natură, de la cele demografice la cele ale produsului realizat şi ale nivelurilor de securitate alimentară, sanitară, a locurilor de muncă, habitatului, folosinţei bunului comun. Şi chiar a respectării democratice a legilor ca un aport adus direct statului de drept de către cei aleşi să-l conducă. Asemenea reglementări sunt imperative pentru a îndepărta mentalităţile politicianiste şi de comerţ electoral care intră în duşmănie directă cu democraţia reală şi nu pot marca decât marginea prăpastiei spre absolutul mafiei politice; spre încălcarea oricărei îndatoriri în funcţie de banii cu care îţi cumperi puterea.
Spre cinismul cu care cei ce mânuiesc bani murdari fac partide şi politicieni, iar partide şi politicieni adoptă cu uşurinţă în rândurile lor tot asemenea mânuitori, dispuşi să cheltuiască ei în numele partidului şi să mai dea osânză pentru alţii. Cu alte cuvinte, dacă nu vine Vântu să facă un partid al dorinţelor lui, vine Prigoană cu dorinţele lui în partid. Plătind, fiecare pune condiţii: Unul, după exemplul preşedintelui ţării, aşteaptă susţinere din partea intelectualilor în care pompează; celălalt, şi mai brutal, ameninţă cu plecarea din partid dacă i se cere să nu mai facă afaceri cu statul. Bişniţa devine făţişă şi oficială, aşa că Gigi Becali o trânteşte direct, ca la blaturile din fotbal, că... el pune la bătaie câteva milioane şi trebuie să câştige! În felul acesta, politica devine un joc de poker, dar nici măcar dintre cele frumoase respectând sportivitatea cărţilor; ci un joc de poker la cacealma, cel care plusează ne mai având nevoie nici de doctrină, nici de program electoral şi, în nici un caz de vreo lege care să-i cuantifice aportul adus pentru dezvoltarea democratică a teritoriului pe care îl reprezintă. Lucrul acesta din urmă chiar reuşind bine până acum, de vreme ce vorbim de stat de drept funcţionând prin reprezentativitate, dar o asemenea lege nu există.
Asta, în ceea ce priveşte candidatura corupţilor sau a setoşilor de putere, a căror stare naturală e păcătoşenia şi ilicitul. Care, prin succesul lor electoral devin periculos de contaminante, decăzându-ne direct într-o lume inferioară din care greu se mai iese. Dar, în egală măsură, şi de partea cealaltă, a electoratului sincer în dorinţa de libertate şi egalitate, ar trebui să ne punem întrebarea dacă formularea cu „unii care îi domină pe ceilalţi” este fericită: Nu cumva ea netezeşte calea către dorinţa de dominare pe care şi aşa o au cei setoşi de putere?... Nu cumva duce ea la recunoaşterea scindării sociale şi a unor reciproce necesităţi de urmărire continuă care ar exacerba funcţiile poliţieneşti ale statului?...Nu cumva suspiciunea taie calea spre posibilitatea armoniei sociale?... Eu cred, cum se recunoaşte uneori şi-n matematici, că e vorba de condiţia necesară dar nu suficientă. Chiar dacă dominaţia prin majoritate este o condiţie necesară, mai ales din punct de vedere electoral unde încă nu s-a găsit o formulă mai real-cuantificabilă decât cea statistică, ea nu este suficientă. Aici se adaugă principiul opoziţiei active, care ajută actul de guvernământ chiar şi prin luciditatea critică ale cărei servicii sociale se pot cuantifica foarte bine. Se spunea odată că un om politic inteligent ştie nu numai cum să fie el folositor electoratului, dar şi cum să-şi facă oponenţii a aduce foloase care să-i fie atribuite lui.
Tocmai pentru că, în principiu, acest stat de drept ( care nu poate fi numit astfel numai fiindcă-i funcţionează Curtea Constituţională sau Avocatul Poporului), se deosebeşte calitativ de cele de până acum prin faptul că nu mai are supuşi şi stăpânitori, ci împarte forma de răspundere altfel: în drepturi şi îndatoriri, sau atribuţii şi obligaţii. Cu totul alte forme de desfăşurare a vieţii publice decât cea nepărat concurenţial-duşmănoasă şi de scandal politic în care s-a specializat guvernarea noastră, mai ales sub forma ei prezidenţială. Iar, din acest punct de vedere, aş îndrăzni să spun că, în măsura în care ar fi capabil să perceapă statul de drept în fondul existenţei sale - adică menit prin obligaţiile faţă de cetăţean să elimine luptele pentru putere şi, prin atribuţiile sale publice, să stopeze orice încercare netransparentă de manipulare - Preşedintele Băsescu şi-ar da seama că nu este omul care are dreptul de a face caz de el.
Ar avea astfel o contribuţie la progresul democraţiei aducând un câştig real de mentalitate pentru populaţia ţării sale la care spune că ţine. Pentru că ar lăsa-o pe calea afirmării doritului stat de drept, bazat numai şi numai pe un raport de drepturi şi obligaţii între el şi cetăţean: Cetăţeanul are drepturile sale şi îndatoririle ce-i revin faţă de drepturile celorlalţi cetăţeni sau ale statului în care ei se organizează; Statul are atribuţiile sale conferite prin delegare şi reprezentativitate, ca şi obligaţiile faţă de cetăţean, pe care acesta i le pretinde atunci când îi conferă delegarea.
Înţelegând că statul de drept are această trăsătură definitorie a drepturilor şi obligaţiilor reciproce în raporturile cu cetăţeanul, alegerile parlamentare care se apropie nu au menirea de a stabili o nouă guvernare nici în scopul setei de putere a unora, nici în scopul asmuţirii colectorilor de taxe şi impozite întru venituri cât mai mari pe care să le poată cheltui ea şi, eventual, aşa cum sunt convins că vor demonstra unele procese aflate pe rol, să poată alimenta fondurile partidelor de guvernământ. Aceste alegeri ar trebui să fie urmate de o guvernare care să recupereze hiatusul administrativ-public de mai bine de o jumătate de an; cu toată cearta politică, de înveninarea căreia, bine înţeles că este vinovat prin relele sale năravuri Preşedintele, dar în egală măsură sunt şi cei care l-au imitat în comportament alimentându-i dorinţa de scandal în defavoarea măsurilor concrete de gestionare a ţării. Aşa că, în măsura în care există bună credinţă, imperativul de recuperare a pierderilor politico-economice ale ţării este cel care va reabilita fie o parte, fie alta. Iar alegerile ar trebui să fie urmate de o redefinire a statului de drept prin orientarea guvernării spre achitarea de obligaţiile pe care şi le asumă, demonstrând că se poate rupe de toate devierile care au caracterizat-o în acest an şi reaşezând la vedere aspectul principal al guvernării: obligaţiile faţă de populaţia al cărei prezent şi definire le gestionează.
Despre cum le gestionează, însă: Dumnezeu cu mila!... Iată ce scria ieri-alaltăieri ziarul „Magazin Sălăjean”, într-un judeţ mic, despre nişte colegii apropiate, deci în care oamenii se cunosc ştiindu-şi bine nevoile şi aspiraţiile; neîmpiedicându-i nimeni să ajungă la ele şi să-şi spună măcar gândul despre cum le văd rezolvate: „La ce să ne aşteptăm în campania electorală? Evident, la nimic. La nimic serios. „Ofertele” prea multor candidaţi sunt penibile. Ale altora nu transmit nimic, în afară de ură. Multă ură. Şi ulei. Şi zahăr. Şi mulţi, mulţi bani. Din această perspectivă, ne aflăm în aceeaşi „paradigmă” simplistă, a luptei dintre bine şi rău. Ei sunt buni, ceilalţi sun răi...” (Daniel Sauca – „Nimic.Nimic serios”).
Menţionam într-un articol trecut, drept una dintre importantele funcţii ale statului de drept: „Participarea publică la funcţionarea instituţiilor democratice”. Păi una dintre cele mai democratice instituţii, cu cea mai mare participare publică, este tocmai cea reprezentată de campania electorală. Dacă nici în cadrul ei, ofertele politice nu transmit nimic, ce se mai poate spune despre orânduirea respectivă şi perspectivele de evoluţie ale unui asemenea stat de drept, oricât de înţeleaptă Curte Constituţională ar avea, şi oricât de drepte ar fi acele minţi selecţionate de Preşedinte pentru completarea ei?!
(va urma)
Corneliu LEU
Bucureşti
decembrie 2012