Lustrul
Candelabrul de bronz agăţat de înaltul cerului,
Decorat cu luare întâmplătoare,
De drum,
Cu făclii de mucegai înconjurate de,
Verde spălăcit,
Ca şi culorile clădirilor,
Din interesecţia cu strada providenţei,
Îmi stau notate pe mână,
Noaptea înăbuşită ascude putreziciunea,
Lăsând să se vadă doar lustrul din iubirea cu timpul,
Curgător neîntreruptă ce captează ducerea,
Pe fundal cu ţiuit de insecte,
Spre infernul propriu,
Chemarea confuză de pe partea cealaltă a străzii,
Nelegiuită a umbrei arămii,
Aproape de flacara mistuitoare de lumină,
Drumul de pierdere face cot aici,
Poate roşul perpetuu rostogolitor mă ajunge din urmă,
Atunci o să mai am lutrul bronzului turnat în palmă?
Vântul grotesc are chip frumos,
De mască veneţiană,
Este mai bine dacă te plimbi dansând,
Ca un actor singuratic cu mâinile ascunse la spate,
Fără frică de rostogolirea întâmplării,
Peste întunericul interior,
În noapte se vede mai bine lucirea stinsă,
A diamantelor în formă de sabie,
Cum se desprind de pe coroana cuprinzatoare,
A Candelabrului.
Ziduri albe
Ce-i cu faţa asta tristă?
Întreb Destinul aleatoriu fără ochi.
De ce crezi că există ziduri albe?
Hai zgârie şi fără gheare,
Zdrobeşte-ţi pumnul!
Dacă te-au legat la mâini,
Atunci loveşte-te de el până laşi urme.
Şi o să arate ca atunci când deschizi ochii,
După ce i-ai ţinut înspre tine de nu mai ştii când,
Pare curată,
Gura de aer împuţită
Când ţi se imprimă pe retină
Albastrul mucegăit!
Degeaba ţi se pare gri,
Întoarce-ţi privirea peste cap;
Ai uitat că în beznă era alb?
Nu poţi să laşi,
Doar urmele de dinţi
Şi găurile ameninţătoare
Furate de timp…
Vor să te uite cu toţii!
Apucă să te scrii,
Măcar cu petele de roşu.
Un deget liber,
M79,
El să-mi răsucească norocul,
Ah, ce n-aş da!
Acum nu sta:
Ceva mai tare,
Ai putea să te izbeşti!
Căpşuna
Pătrunde sărutul cuţitului
În inima ta de căpşună feliată
Sângerând dragoste din fiecare tăietură.
Aştept cu ochii mari, cu gura căscată,
La colţul mesei înclinat spre întuneric şi,
Răsucesc mai tare lama în carnea ta de căpşună…
Să curgă mai repede inocenţa copilului,
Să-mi însiropeze limba nerabdătoare scoasă.
Extaziat, un hohot îmi zbuciumă umerii cu
Prima picătură.
Te doare?
Aşa pare, întinsa,
Apropae moartă pe tocătorul cu semnele ţăcănelii;
Hai spune ceva, de ce nu strigi?
Îmi trec degetul prin bucăţelele însangerate de
Carne mărunţită.
Te lingi pe botul de pisică,
Cand mişti un pic şi
Aroma metalică de iubire atârnată,
De vârful degetului.
Te gust un pic…
Apoi mai mult,
Uşor; nu vreau să stric momentul
Rânjesc, doar ştii că te iubesc;
Răsufli trist
Şi ochii visători privesc acum în gol
E vina ta!
Dar nu din orbite goale ai să mă zăreşti.
M-aşez în patul ucigaş,
Prins de-a curmezişul, pe perete
Să par normal când stau întins;
Te-am pus pe raft- mă vezi
Din gemul borcanului de căpşuni,
Cred că defapt şi tu mă iubeşti.
Mihai Gafencu