În cadrul proiectului „Întoarcerea poetului risipitor”, cartea cu nr. 25 aparţine poetului Constantin Mironescu, născut la 20.08.1941 în comuna Dumbrăveni, judeţul Vrancea. A publicat opt volume de versuri, începând cu debutul întârziat din anul 2008, şi până la volumul Fanta de lumină (Ed. Singur, Târgovişte, 2012), din cadrul proiectului menţionat. Evenimentul este marcat de o poezie dedicată acestui fapt: „M-am reîntors la tine, Poezie,/ Dup-o îndelungată pribegie!.../ Crezând că mă socoţi un trădător,/ Am ezitat o vreme, temător.// Dar tu pe fiul tău risipitor/ Primitu-l-ai cu gândul răbdător.../ M-am reîntors la tine, Poezie,/ Dup-o îndelungată pribegie!// Îi mulţumesc şi Muzei că pot scrie,/ Deşi demult rămasu-i-am dator/ Cu o promisă cununie.../ Cu umilinţă şi prea-iubitor,/ M-am reîntors la tine, Poezie.” (Întoarcerea fiului risipitor). Versurile clasice ale poetului, îndeobşte în formă fixă (rondel sau sonet) se încadrează perfect în programul editurii SINGUR care îşi propune resuscitarea versului clasic şi a sentimentului curat.
Inspiraţia lirică specifică autorului, este simbolizată de un cal obişnuit, întrucât Pegasul a fost capturat de marii poeţi, dar Constantin Mironescu îşi hrăneşte căluţul cu jarul ideilor proprii cu speranţa că din acesta se va naşte un nou Pegas care să-l poarte prin lume. „Un alt Pegas în calul albastru se născuse/ Să-mi ducă-n lume gândul spre piscuri nesupuse.” (Pegasul meu, calul albastru). Acelaşi Pegas îl va însoţi şi în Marea Trecere (Când voi pleca în veşnicie), semn că poezia îi justifică existenţa.
Prin lumea cotidiană postmodernistă, care ia în răspăr toate idealurile umaniste, poezia lui Constantin Mironescu deschide o fantă de lumină spre lumea mirifică a basmului şi mitologiilor, populată cu cu nimfe, fauni şi zei. De la Orfeu, poetul îşi revendică lira şi într-adevăr, autorul nostru este un trubadur. Poet de sorginte tradiţională, poetul se contopeşte cu natura până când trupul său se vegetalizează: „Primeştemă-n poienile tale, deasă pădure,/ Iarba supusă să-mi mângâie tălpile rănite,/ Părul să-mi fluture în ramuri înfrunzite,/ Picioarele să mi le înfăşoare vrejuri de mure” (Rob al zilei) Tot de specificul românesc ţine viziunea senină asupra extincţiei. Mioritic până în măduva oaselor, poetul se păstrează ceremonios (sunt invocate adesea instrumente muzicale), delicat, pur, inocent. Forma fixă şi rimele conferă muzicalitate versurilor.
Constantin Mironescu mai crede în sacralitaea naturii şi a poeziei: „La Mănăstirea Albă, într-o noapte,/ Am poposit, găsindu-mi aliat/ Un trubadur, însă ostracizat/ De pragmatismul lumii ce vrea fapte.” (La Mânăstirea Albă). Imaginaţia sa ardentă construieşte un schit liric în care se simte acasă.. Aici, în natura paradisiacă se petrece şi iubirea decantată de zgură: „De dragostea dintâi îmi aminteşte/ Pădurea străbătură de fiorul/ Chemărilor din suflet, ce cu dorul,/ mereu reînnoit, se curăţeşte.” (Vis de cerb în pădurea verde)
Trecerea timpului devine suportabilă când este transformată în ritm de baladă: „Vieţui-aş, vieţui/ Printre neam d ecai sălbatici,/ Sloboziţi în herghelii/ peste nori aristocratici.” (Vieţui-aş vieţui) Această nobleţe aristocratică apoeziei, apare deseori în imaginile care-l cosacră pe poet drept rege ori prinţ al cuvintelor.
Stilul poetului se păstrează limpede şi curat, mesajul se tzransmite direct, nesofisticat. Formele fixe conferă muzicalitate versului şi încorsetează imaginaţia în tipare cristaline.
Constantin Mironescu s-a întors la poezie cu sufletul în palme.
