Cândva m-am pierdut în lucruri
intrat sub coaja subţire,
la umbra lor n-am văzut teama,
ştiam că lumina din apropiere
răneşte pe cei trăiţi la întuneric.
Ca nişte fluturi visele m-au trădat
florilor care-şi pudrau culorile
cu mirosuri ce ademenesc ploile
înaintea femeii.
Lebede de argint cu gâtu-n extaz
plutesc lângă ţărmuri cu apele reci
puse de prieteni pe tăria frigului
venit din nordul boreal.
Doar zămislind sămânţa clipelor
de timp aşteptate în alt adevăr,
lumina în care încolţesc odată cu iarba
întunericul n-a cuprins-o.
Stăpânitorii de oraşe vesele au ramas
vin să ne lecuiască de iluziile
unde drumul luminii se îneacă-n ceaţă
şi dispare numai pe drumul spre acasă.
