E primăvară, iarăşi primăvară şi uite, azi, aici, acum, s-a reunit pe malul mării, conclavul amintirilor pierdute. Cui foloseşte acest conclav, la ce bun? Foloseşte celor care nu vor să-şi păstreze amintirile tăinuite în adâncurile inimii, ci vor să le lase să zburde libere precum mieii, precum iezii când dau de firul ierbii, precum fluturii când simt gustul polenului care te-nfioară înspre nemurire. Aşadar, lăsând vântul să ducă mai departe povestea lor, vom căuta să înşirăm şi noi ceea ce am prins din zbor sau ceea ce au înşirat pe răvaşe şi le-au introdus în sticluţe colorate, dându-le drumul să dispară în spuma mării.
“Zefirul murmură, e timp răpitor,
Vezi, unda e pură, pe cer nici un nor,
Departe, pe valuri, acum să plutim,
Departe, pe valuri, amici voioşi să fim!…”
După ce timp de câteva zile a bătut Coşava cu străşnicie, parcă ar fi vrut să ne zmulgă cu tot cu case şi să ne ducă pe sus, în Împărăţia Vânturilor, acum Tante Colette a venit să mă trezească, exersând la pian cu soră-mea, cântând despre zefir. Ce mistere deţine Tante Colette, ce vrăjitorii ştie să facă, gândi eu, căci o dată cu venirea ei, Coşava şi-a luat tălpăşiţa, cerul s-a luminat ca prin farmec şi soarele, stăpân peste tot ceea ce lumina, îşi arunca cu dărnicie suliţele luminoase, în rogvaiv. Deschisei ochii ca o mâţă ce toarce, mă uitai cu o undă de bucurie afară, dar mă lăsai mai departe în pătuţul călduţ, încercând să-mi imaginez cum va fi drumul căci urma să plecăm în Oltenia, la Ciutura, la bunica.
Mama apăru în pas de deux, în vârful degetelor, în odăiţă, dar zări că mă uitam pierdută afară:
- Te-ai trezit Dorada, te-au trezit ele cu do, re, mi, fa, sol, mi, fa, la, sol, do, do, re, mi, fa, sol, mi, fa, re, do?
- Îâââââ, m-au trezit, dar să nu le cerţi, îmi place ceea ce cântă!
- Of, Colette asta, e mai rău ca soră-ta!
Tante Colette era mai zănatică decât noi, îi lipsea o doagă sau mai multe. Uneori o obosea pe mama, dar noi o iubeam aşa cum era! Colette, sora mai mică a mamei, nu era căsătorită, nu avea copii. Avusese o mare iubire, un notar. Se căsătorise cu acela după tot tipicul, mai întâi logodnă, apoi nuntă mare, cu două sute de invitaţi, cu friptane de purceluşi la proţap, cu trei viţei sacrificaţi, carne de căprioară, doi mistreţi, vreo cincizeci de potârnichi, câteva sute de litri de vin dela Belobreşca şi răchie din caise şi prune. L-a părăsit după două luni. Spunea că tot ce a fost frumos între ei s-a năruit din momentul în care a ajuns să-i fie nevastă, că soţul ei devenise posesiv, îi monitoriza întâlnirile cu prietenele, îi controla lectura, verifica absolut tot ceea ce făcea, iar ea, spirit liber, nu putea să fie ţinută în colivie, în ţarc, nu putea să fie dominată şi după două luni i-a dat bagajele. În familie s-a bătut apa în piuă pe acestă temă, toţi ar fi dorit să rămână împreună, dar ea a rămas neînduplecată. Acum, venise la noi şi seara urma să plecăm împreună la maica.
- Zvârrr, zvârr, zvârrr! Frohe Ostern!, se auzea de-afară.
Era Paştele nemţilor şi timp de câteva zile le-am tot auzit morişca băieţilor pe la porţile vecinilor care erau catolici. După-masa urma să vină cu coşul, să strângă ouă de la toţi cei pe care îi urase.
- Zvârrr, zvârr, zvârrr! Frohe Ostern!
Nu-mi plăcea să le aud morişca, zvârâitoarea, dar îmi plăcea obiceiul lor de a stropi fetele şi femeile cu parfum. Fiecare se întrecea să aibă un parfum cât mai bun, cât mai multe sticluţe. Unii, care aveau rude pe dincolo, te stropeau cu parfum din afară sau cu spray, alţii – cu parfumuri autohtone sau cu parfumuri cumpărate din piaţă, de la ruşi. Ştiu că parfumul Karmen era la mare vogă.
Mama a revenit cu o tăviţă pe care îmi aşternuse ştergarul, o cană de lapte cu cacao, pâine cu unt, dulceaţă de căpşuni şi căigană.
- Haide, Dorada, scoală-te, mamă, spală-te, mănâncă şi leneveşte cât vrei!
Am ciugulit ca un păsărel din cele aduse, apoi, vâzând că s-a aşternut tăcerea, începui să le dau de veste celor care mă treziseră, fredonând Die Lorelei.
“Ich weiß nicht, was soll es bedeuten,
Daß ich so traurig bin,
Ein Märchen aus uralten Zeiten,
Das kommt mir nicht aus dem Sinn.
Die Luft ist kühl und es dunkelt,
Und ruhig fließt der Rhein;
Der Gipfel des Berges funkelt,
Im Abendsonnenschein.
Die schönste Jungfrau sitzet
Dort oben wunderbar,
Ihr gold'nes Geschmeide blitzet,
Sie kämmt ihr goldenes Haar,
Sie kämmt es mit goldenem Kamme,
Und singt ein Lied dabei;
Das hat eine wundersame,
Gewalt'ge Melodei...”
Nici nu ştiu cum au trecut zecile de ore şi ne-am trezit la Craiova. Înainte de a ajunge în autogară, mama ne-a cumpărat covrigi, covrigi proaspeţi şi halviţă cu nuci. Nu mă dădeam în vânt după halviţă, dar ştiu că îmi plăceau tare mult covrigii. Covrigi, covrigi calzi şi proapeţi ca la Craiova nu am mai mâncat nici o dată, niciunde! Am urcat într-un autobuz alb, cu dungi albastre şi verzi, ce trebuia să fi fost dus demult la fier vechi. Totuşi, am ajuns tefere la Ciutura, deşi prin pădurea Bucovăţului s-a auzit un pac şi şoferul a coborât spunând că a făcut pană, că a explodat camera de la o roată. Am stat ani acolo, aşteptând să schimbe roata beteagă. Simţeam că mă înec în praful ce mărşăluia pe scaune, pe la geamuri. Am ajuns tefere în satul mamei şi toată oboseala acumulată s-a risipit zărind-o la fântână pe maica, ce ne aştepta cu cobiliţa pe umeri, cobiliţă de care avea atârnate două urcioare mari, din lut arămiu.
- Uf, uf, uf, puicele maichii! Uf, uf, uf! Mult v-am mai aşteptat puicuţele mele!
Lăsă cobiliţa locului şi ne îmbrăţişă pe toate. Ne duse în camerele răcoroase şi primenite. În fiecare cameră, pe măsuţă, era câte o vază de lut şi din vază se revărsau generos, flori de liliac alb şi mov, dublu şi lăcrimioare.
- Of, maică, maică, ce bine c-am ajuns!
- Odihniţi-vă, fetele mele şi când vreţi, poftiţi la casa batrânească să serviţi câte ceva, sigur vă e foame!
M-am dezbrăcat de hainele ce le avusesem pe drum şi începui să sar sprinţară pe dormeză. Arcurile se auzeau pling-plang, pling-plang, iar din vâlcea se auzea Ioana Buşii, fiica vecinei, spunând: “Doi ori una-i două, doi ori două-s trei, doi ori trei e patru, doi ori patru cinci”. - Nu e aşa spuse soră-mea, asta nu ştie tabla înmulţirii! Dar cine s-o audă pe soră-mea? Din vâlcea se auzea nestingherit vocea Ioanei Buşii: „Doi ori una-i două, doi ori două-s trei, doi ori trei e patru, doi ori patru cinci...”
Eu săream sprinţară pe dormeză. Deodată se auzi lătrând bătrânul Mutulică şi se auzi un strigăt:
- Dadă Mărie, ţi-au venit fetele?
- Venit, venit, vino de le vezi, dacă vrei!
A dat buzna peste noi mama Ioanei. S-a sărutat cu mama, cu Tante Colette, ne-a sărutat pe noi. Mie nu mi-a plăcut că m-a sărutat. Mirosea a băutură şi începu să îndruge fel de fel. Ce am reţinut era faptul că o anume fată din sat se măritase, făcuse nunta şi după nuntă s-a aflat că nu era fată. Cum nu era fată, gândi eu, doar nu au făcut nuntă doi bărbaţi?! Mama Ioanei continuă:
- A treia zi, după nuntă, s-a dus socrul-mare la socrul-mic, cu lingura de lemn găurită, semn că fata nu a fost fată şi a cerut să-i mai dea zestre, dacă nu, să şi-o ia acasă!
- Ei, vezi, de aia e bine ca fata să-şi păstreze nurii!, zise maica. Fetele mele au fost cuminţi, amândouă! Nu le-aş da pe Oiropa întreagă!
- Pe Europa, spuse Tante Colette, râzând.
- Pe Oiropa, pe Europa, tot aia! Le-am spus de mici că cea mai frumoasă coroană de flori ce stă pe capul unei fete e cinstea şi văd că m-au ascultat! Nu-mi prea place mie de ginere-miu, e un împăunat, om cu două facultăţi, dar dacă tinerii se înţeleg, eu ce treabă am? M-a luat el la început cică, cum să-mi spună: maică, măicuţă, mamă, mumă, muică, i-am răspuns: zi-mi şi drace! Atât a fost! Cine îl bagă în seamă? Dacă tinerii se înţeleg, eu ce treabă am?
Hm, gândi eu, cum poate fi cinstea coroană de flori? Cum poate fi? Am înţeles acest lucru mult mai târziu, când aveam şi eu să devin domnişoară.
În curtea maicăi erau bibilici cu pui micuţi, vărgaţi, parcă ar fi avut pijama de puşcăriaşi, abia ieşiţi din ouă, erau cloţe cu pui cu gâtul gol, cu pui gălbenei, roşcaţi, negricioşi, cu pui moţaţi, bobocei de raţă şi de gâscă. Nu îndrăzneam să mă apropii de ei de teamă să nu-mi sară cloţele în cap sau să nu mă prindă gâscanul de fustă. Stăteam cuminţică în pridvor şi priveam la ei, oh, ce minunăţie! I-aş fi luat în mână, m-aş fi jucat cu ei, le-aş fi atins ciocul ca să văd cum mă piţigă, aş fi vrut să-i mângâi, să le simt puful moale intrându-mi în nări. Maica îmi înţelese gândurile şi-mi spuse:
- Lasă, Dorada, acuşica le dăm de mâncare şi-o să înşelăm cumva cerberii, am să-ţi prind un bobocel, să te joci cu el!
Veni îndată cu o cratiţă în care avea păsat amestecat cu verdeţuri şi ouă fierte şi începu să strige:
- Pui, pui, pui, bibi-mamă, bibiii!
Toate orătăniile din curtea maicăi începură să vină de prin toate coclaurile şi maica mi-ar fi prins cu siguranţă un bobocel, dacă mama nu ar fi zis că ar cam fi vremea să poftim şi noi la masă. Aşadar, ne-am strâns şi noi la masă ca şi puii cloţelor din voreţul blândei noastre măicuţe, maică ce ne aşezase pe măsuţa cu trei picioare ciorbă de măcriş cu zdrenţe, drob de ied, salată de melci cu frunze verzi de ceapă, pâine făcută în ţest şi lapte de pasăre. Ne-am ghiftuit fiecare şi-apoi ne-am aşezat pe prispă, la o limonadă. Mamaie aduse o scrisoare împăturită într-o batistă de borangic şi i-o întinse mătuşii. Tante Colette o desfăcu cu mâinile tremurând. Începu să citească scrisoarea cu voce tare:
“Dragă Colette, buna mea prietenă,
Să ştii că nu te-am dat uitării! Am lucrat cu asiduitate să termin corecturile. Mi s-au scurs ochii. Uite pentru ce îţi aveam nevoia: Năsturel mi-a comunicat că părintele Muntean pregăteşte un volum în legătură cu istoria medie, relaţiile greco-române, trecutul bisericesc etc. Năsturel e de părere că trebuie neapărat să public şi eu acolo şi că părintele îmi aşteaptă contribuţia. Termenul este 1 mai. Îti dai seama că nu pot scrie acum nimic original. Singura mea soluţie este să-i dau în traducere românească un articol de-al meu publicat deja în engleză. Este vorba de articolul despre legenda lui Roman si Vlahata, revelatoare pentru relatiile bisericesti si culturale între români, sud-slavi şi bizantini. A fost publicat la
Îti urez vacanţă plăcută şi îţi aştept răspunsul,
Zacharula
Tante Colette lăsă să-i cadă scrisoarea din mână, era albă ca varul, parcă văzuse o nălucă. - Colette, Colette, dragă, ce e cu tine?, spuse mama sărind friptă de pe fotoliul din nuiele împletite şi aruncându-se la Tante Colette să-i care la palme ca să-şi revină.
- Zacharula, bâigui Colette, Zacharula a murit anul trecut, la Paralia Katerini.
- Cum?, spuse mama, trăznită locului.
- Din cauza unor meduze.