Suflet în zbor de Silvia PETRE-GRIGORE
Volumul SUFLET ÎN ZBOR, Editura Singur 2012, semnat de Silvia PETRE-GRIGORE, poate fi asociat unei ars poetica mai amplă. O trăire la maximum a fiecărei clipe, uneori experimentând trăirea în asocieri antitetice pornind de la starea de nenăscut, de la o fiinţare în potenţă: “ Incapabilă să nu mă nasc,/Mă îndur de viaţă în fiecare zi./Iubesc ploile doar împreună cu cărţile,/Zidurile doar împreună cu iedera,/Castelele doar împreună cu fantomele,/Trenurile doar împreună cu îndrăgostiţii,/Cireşii înfloriţi doar împreună cu şevaletele” (Iubesc)
Metaforă abundentă, proaspătă, de multe ori, dar riscând să cadă ntr-un oarecare manierism derivat dintr-un exces de descriptivism: “Mă tăvăleşte căldura /prin mătasea mâinii tale/iar vara mă trăieşte în suspin,/îmi sprijină leşinul şi trece…” Poemul din care cităm suferă oarecum de o diluţie spre final din cauza excesului de descriere: “Sufletul meu trece vara în amintire,/Vara cu tine, vara cu trifoi…/Trecerea e lamă de cuţit/pe extazul sufletului meu/ars de privirea ta în flăcări…” (Şi vara trece…)
Tentaţia vegetalului este greu de stăvilit, temă predilectă în anii optzeci în lirica feminină românească are şi astăzi discipolii săi, iar Silvia-Petre Grigore este printre ei:
“Acum locuiesc într-o salcie pletoasă/şi dimineţile sunt altfel.” Sau “Viaţa mea a rămas în iarbă…/Sufletul îmi este veşnicia unei sălcii…” (Din alcov).
Silvia-Petre Grigore este un discipol, iar nu un epigon desuet al acestui stil îndelung abordat nu doar în poezia noastră. Spunem asta pentru că poezia ei are vigoare, trăieşte din propria seva, ca să spunem aşa, şi o spunem cu toată siguranţa de care suntem capabili.
Interesantă este asocierea memoriei, prin invocarea amintirii, cu care poeta dialoghează camaradereşte, apropiat, cu starea de vis, de aici, un oniric special, generând o direcţie pe care se dezvoltă o altă ramură a poeziei sale. Visul este limpede, de o lumină nici caldă, nici rece, este intraductibilă... termic, adică exact aşa cum îi stă bine poeziei de bună factură: “În acordurile pianului/mă dezbrăcam cu grijă de zodie/şi mă preumblam prin salon/ca din nebăgare de seamă…/ Lăsam geamul deschis/spre deliciul fluturelui nopţii./ Îl mângâiam în vis cu nemurire/iar în cer, cu mare zarvă,/îngerii pregăteau pentru noi/ măsuţa de ceai.” (Amintire). La fel se arată lucrurile şi în versurile următoare: “Aducerile aminte/se încâlcesc printre stelele fierbinţi/desfătând cerul nopţii… (Peisaj înstelat)
Dragostea este şi ea o temă bine conturată în poezia Silviei Petre/Grigore. Este o iubire intensă, aspirând spre cer ca spaţiu al purităţii străjuit de îngeri: “Fără tine n-aş putea iubi cerul./Îngerii nici nu m-ar recunoaşte…/Eşti linia vieţii din palma mea rănită/pe care o întind spre vindecare/fiecărui anotimp, de fiecare dată /cu umilinţă./Eşti singura vină a sufletului/zvârcolit printre nori/în căutarea perechii eterne.” (Tu)
Alteori, iubirea este terestră, amintind de aceeaşi matrice vegetală: “Te aşteptam pe ramurile copacilor înverziţi/să vii din închipuiri cereşti/şi să-mi spui că vara se risipeşte/în părul meu şi-n braţele tale./Într-un târziu, vara s-a zvârcolit pe tâmplele noastre/şi s-a prelins în lanul /de trifoi cu patru foi/cu norocul nostru în gânduri… (În lanul de trifoi cu patru foi)
Metafore de o rară delicateţe, adevărate bijuterii poetice dăltuite într-un existenţial
sincer, plauzibil, fără căutări forţate ori alăturări de cuvinte ce nu fuzionează ori nu rezonează: “Învaţă-mi privirea pe de rost,/e mai frumoasă decât ochii/e pentru tine…/În visul tău mai apar desculţă/îmbrăcată în aburi? /(...)/Învaţă-mi privirea pe de rost,/e mai frumoasă decât ochii/e pentru tine…/În visul tău mai apar desculţă/îmbrăcată în aburi?” (Privirea, zâmbetul)
În poezia de dragoste, poeta este imbatabilă în zona metaforei, ca aici: “Nu ştiu cum s-a putut întâmpla/să rodească în mine singurătatea…/Din disperare mi-am iubit călăul/şi-am adormit fericită că i-am spus totul./Pe de-a întregul femeie,/m-am trezit lângă bărbatul vieţii mele!” (Împlinire)
Trăirea stării de murire, ca revers al celei de nemurire este o altă temă intens abordată, şi tratată cu plenitudine şi conştienţă. Versurile respective sunt de o rară expresivitate, imaginile inedite, am zice chiar atingând o originalitate remarcabilă: “M-am desprins de viaţă fără regrete -/îmi era atât de dor să mă întâlnesc/cu albastrul./Mi-am oferit cu drag trupul verde pământului reavăn…/ (...) Nemurirea mă apasă pe priviri /şi pe zâmbet,/îmi cântă în auz şi îmi dansează /în vedere./Eu o respir ca pe o emoţie de mai, /a amintirii cu tine…/Extazul mă tăvăleşte prin praful de lună/şi mă întreabă ce formă vreau să iau./ Îmbrăţişare se poate? Zic./ Da. Cu nefericirea pământului. Vrei?” (Premoniţie)
Poeta stăpâneşte “lumile” la nivele poetice care ne răpeşte şi pe noi, cititorii, propunându-ne şansa unor evadări irezistibile, de aici variante de emoţie inedite: “Caii albi se arată la marginea extazului/aşteptând să le crească aripi/şi să străbată lumina/ călăriţi de îngeri aurii./Aripile cresc şi îngerii cântă!/Dă de ştire gândule!/Primul tău pas pe tărâmul luminii/a lăsat o urmă de stea.” (Un gând)
Vreţi “secretul” acestei preumblări la limita dintre şi între lumile pe care le descoperă poeta în şi prin cuvintele (ne)limitelor ei poetice, dedate la gustul zborului de suflet, sugerat de titlul volumului? Poate este ascuns în versurile: “Trebuie să păşim împreună desculţi/pe drumul îngust presărat cu cioburi./Ne vom /întâlni cu toate amintirile/şi le vom lua cu noi în unghii./În veşnicie, unghiile noastre vor fi minunile lumii apuse./Ei vor şti că suntem dovada /acestei lumi/şi ne vor aşeza în muzeul de cleştar/al trecutului şi viitorului.” (În muzeu)