1- Lecție despre moarte
Dar ce facem când
durerea trupului ne anihilează sufletul?
Să vă spun eu cum se moare?
Iei o oglindă
o așezi în fața ta
lumânările să-ți rămână aprinse,
mereu aprinse!
lepezi toate franjurile
care îți atârnă pe trup
indicat ar fi să plouă
oglinda
lumânările
ploaia
tu
Știu, ai să-mi spui că în ploaie
lumânările
se vor stinge
dar nu!
lumânările să-ți ardă în căușul
palmelor
indicat ar fi să-ți bei și absintul
căci nu e ușor să mori
.................................................................
Se moare așa:
te așezi în fața
oglinzii
(de la atâta absint vei tremura desigur)
lumânările ți se vor
topi în palme
dar tu nu ai mai simți nimic
tu ți-ai privi viața în
oglindă
așa vei vedea tot
ceea ce ai trăit
toate secundele
ființei tale ți se vor perinda
prin fața ochilor (tu vei rămâne însă încă posedat de rațiune și vei crede că halucinezi)
ori de câte ori îți vei vedea
viața în oglindă
vei muri
dar ai grijă
grăbește-te
câci nu vei putea
muri "mult"
va trebui să fii destul de viu
să poți muri din nou
(știu, ai vrea să-ți petreci moartea mai mult în nopțile de dragoste,
în hanurile pline de fum
și chitară
în trupul altcuiva, știu asta)
tu grăbește-te să mori
căci ploaia va spăla
cu niște rafale
colosale
fiecare secvență ce
te va arunca în amintiri
Tu, deci, grăbește-te!
nu te dărui amintirilor
nu te afunda în ele
prea mult
căci trebuie să mori
iar și iar
mai mult
să mori un timp
cât eternul -
eternul vor fi lumânările
când flăcăra îți va atinge
pielea
carnea
sângele
oasele
Atunci vei fi viu.
Până atunci grăbește-te să mori, omule!
bea-ți absintul
dezbracă impuritatea
veșmintelor
scumpe
deschide-ți palmele
lasă să plouă
privește-te în oglindă
și mori, mori și dăruiește-te
ție
doar ție
De câtă moarte
ai să respiri
privindu-te în oglindă
vei fi nemuritor
viu
plin de tine
Păcat însă că
atunci când murim
nu luăm cu noi
amintirile (să luăm cu noi amintirile ar însemna să nu murim ci să fim eterni)
De câte ori ai murit până acum,
Omule?
2 - Tabloul unui început
pe plaja aceea părăsită
cu puțin nisip dar destul de izolată încât să mă poți primi ca pe o
jertfă la apus
o briză la răsărit
pictat cu sângele
fulgerelor mute
Viața -
de ce mă întrebi ce e viața ... nu vezi că ea e acum?
Tu m-ai privi pierdut
și mult prea
demn apoi
ți-ai aprinde o țigară
din care
ai respira parcă
ofranda
acestei întâmplări de-a fi
unul
și vei lăsa tăcerea
ce o vei vedea născându-se
în mine
să se evapore
ca spuma
valurilor ce ne-ar atinge
tălpile
coapsele
trupurile dizolvându-se
vag și nedefinit
privirea ta ar avea ceva
din verdele ierbii
de mai
și albastrul cerului
de toamnă
eu aș tremura
desigur
ca o frunză
ce nu a reușit
să se desprindă de ram odată
cu Septembrie
aș tremura ca o ultimă
frunză pe un copac
chinuindu-mă din răsputeri
să mă rup
de ram
să ating pământul
aș pluti
aș fi dezgolită
în bătaia ochilor tăi
dorinței de a ne fi
și
am deveni
taina adâncurilor
mării
3 - Ce va rămâne oare
Ce-o să rămână oare după
O urmă încrustată în noroi?
Vreo amintire cum c-am fost aici
Atât de mici, de mici, atât de mici!
În care ochi ne vom adăposti
Când umbrelor ne vom adăugi
În care ploi ne vom înlăcrima
Din ce icoane ne vom imprima?
Vor ști copiii lumii că am fost
Și-am căutat să ne aflăm vreun rost
Cenușa noastră unde va cădea
Când în ecouri ne vom străvedea?
În ce muzee fi-vom noi expuși
Sub care chei, și lacăte, și uși?
Ce va rămâne oare pe pământ
Când toți, încet, ne-om stinge din cuvânt?
Vor inventa străinii vreun muzeu
În care-or pune suflete și-un eu
Vor fi vitrine pline de simțiri
Ne vom întoarce noi din amintiri?
Vor ști urmașii noștri? ... Am iubit!
Că vii am fost atât cât am simțit
Ne-or pironi privirile în vid
Vor ști povestea fiecărui rid?
Și nopți în care muți ne zvârcoleam
Când mugurii durerii-i înfloream
Se va afla cândva c-am existat
Zidiți c-am fost în hău și în păcat?
Ce-o să rămână oare după noi
Va fi spălat doar colbul nins de ploi?
Atât suntem, acum, când mai simţim
Cât ne iubim de mult... Dar ne iubim?
4 - DUREREA VISULUI DIN MINE
La geamul meu nici nu mai cred că plouă
Şi iar mă-ntreb: veni-vor primăveri?
Fiinţa mea s-a rupt, din tine, -n două,
Cerşesc, ca orbu-n ceaţă, mângâieri
Mă-mbăt doar cu himere, cu dorinţe
Pe care tot în mine le sufoc
Mi-e drumul rătăcit, plin de căinţe
În mine mor, găsesc în mine foc
Eu ce credeam? Că lumea-i dăltuită,
Că-n fiecare om doarme un zeu?
Mă simt ca o clepsidră gâtuită -
Durerea mea o plânge Dumnezeu ...
Îmi cântă un orfan la o secundă.
Mi-e, îngerul din ceruri, necăjit;
Atât de multe doruri mă inundă,
Am sufletul pribeag şi veştejit! ...
M-am înserat de-atât de multe vorbe -
Acum, de aş muri, n-aş regreta!
În mine, cerul negru lacrimi fierbe ...
Instanţe nu-s... Nici n-au ce decreta!
N-am renunţat, nu este laşitatea.
Un rău ce-n mine cuibul şi-a făcut;
Botezul îmi rămâne simplitatea,
Dar, mult prea mult, în mine, am zăcut!
Acum, mă-ntorc în taine şi în gânduri.
Nu judec eu, în veci n-am pângărit!
Să dorm pe patul meu de foi şi scânduri -
Doar eu să-mi fiu Apus şi Răsărit!
5 - Clipe răstignite
Coboară-ți privirea
omule
fii viu
ascultă-ți sângele din mâini
Dragul meu
cred că ziua de azi e o
chemare
se plimbă prin lumini
umbre ticsite
de durere
De ce când vrei
să strigi
taci
De ce când ești trist
mă strângi în pumni?
Unde pleci
fără sufletul
meu
ce să fac eu cu o inimă
ca o nucă seacă
fără tine?
Dintre toate aceste
umbre
care plâng
aceste surogate
care se prefac că tremură
rămâne
distanța dintre noi
care poate fi
înlocuită (poate) cu acest
poem
pe care (poate) nu-l vei înțelege
dar mă vei iubi
Pe mine tu
mă vei iubi!
În mine tu vei plânge
vei striga
vei privi
vei muri răstignit
pe pereții inimii
mele
plină doar de tine
Coboară-ți privirea
către mâinile
mele
omule
domnul meu târziu
lasă urmele umbrelor în urmă
uită o clipă
durerea acestei
vieți
privește cerul
din mâinile tale
ascultă-ți inima
ce se zbate în distanța dintre noi
și atinge-mi
privirea
atinge-mi
durerea și închide-mă
în gura de
aer pe care acum
acum o cuprinzi
cu sufletul
6- Implorare spre etern
Ce rămâne din acest
copac ce
crește în mine după
ce eu voi muri
după ce carnea mea
va deveni aripi de fluturi
O,
dar ochii mei care
au primit atât de
mult
întuneric
lumină
anotimpuri
nopți sângerii
proiectate pe
abisul pereților
inimii
ce va rămâne din această
iubire
cum va mai
putea
înflori
după ce pământul își
va lua
tributul
și mă va da
flăcărilor din care e
sculptat acest trup
ia-mi sufletul și
pironește-l pe
crucea
de lumină
7- In lumea noastra cerul e senin
Din crucea unor doruri călătoare
Ți-aș face, cred, blestem pentru vecie
Și te-as trăi precum o sărbătoare
Mi-ai fi către sfârşit, la pat, făclie...
Apoi când lumea asta vinovată
Pe rana noastră va turna veninul
Vom ignora, cu inima-mpăcată
Doar noi în vise ne-am trăit destinul.
Când toți plângând în pumn au să regrete
Că le-a fost dat să stea aici o clipă
Tu nu-ți vei mai dori să se repete -
Ești înălțat la cer cu o aripă
Nu sunt păcate astăzi să ne știe
Când știu că mor nu doare așteptarea -
În iadul de aici, eu ți-am fost ție
Dar nu în lume este împăcarea.
8- Ritualul tainic al poverilor
Și te-aș iubi precum un cerșetor
În libertatea sa, comoară vie
Cu felul calm, plăpând, apăsător,
Din suflul meu ți-aș face soclul ție
Nu mi-ar păsa de nimeni și nimic
Am fi doar noi, o lume-ntr-o ființă
Când ochii către tine îi ridic
Să fii izvor senin, de pocăință
În tine să mă porți, în frica ta
În ochii cruzi să îți îneci tumultul
Pe cerul gri să fii același Ra
Ce-mi izvorăște din adânc cuvântul
Poftește dar, acum, la masa mea
Să-mi mai albești povara, ia-mi durerea;
Acest pocal cu lacrimi ia și-l bea
Îmbată-te în taină cu tăcerea.
9- De zbor, de rană
Ființa ta se-aseamănă c-o liră
C-un cântec ce în veci va fi cântat
Și îngerii privindu-te se miră
De unde-atâta patos și oftat ...
În mâna ta se-ncheagă universul
Cu un cuvânt mă-nvii și mă omori
Te-aș îmbrăca în mine și tot versul
Ți l-aș purta-n adânc printre comori
În pieptul tău victorii se-nfiripă
Și tot în tine știu capitula
Ești îngerul ridat cu o aripă
De te-aș avea, cum te-aș întitula?
Ți-aș spune poate "domnul meu din umbră"
Sau nu ți-aș spune, numai te-aș privi
M-aș arunca în taina ta cea sumbră
Și te-aș ierta de-n lacrimi m-ai strivi
Te-aș alinta cu ora-n care viața
Pulsează-n noi căci știm a ne trăi
Și când privirea ta mai poartă ceața
Cărarea ta spre aștri aș croi
Eu mult nu am, nici nu știu dacă timpul
Cu mine se mai poate prelungi
Adeseori m-asemăn unui stipul
Ce frunzele-și încearcă a lungi
Și știu că în zadar e așteptarea
Dar ce ne-am face dacă n-am dori,
O clipă să atingem împăcarea?
Fiori în noi să-nceapă a rodi
Tăcerea ta se-aseamănă c-o rugă
Sau poate o dorință, nici nu știu
Și dacă toți de lacrimi vor să fugă
De ce-și dorește-un om să fie viu?
Ţi-aş spune, deci, pe nume... Cu suspine
Te-aș înrobi în cântecul tău frânt
Și te-aș avea, dar nu mi-ai aparține
Eu, pana ta din trup ... sau zborul sfânt.
10- Revelația unui sfârșit
Să mă trezesc goală -
goală de tine
de amintiri
de iluzii
de atingerea primului strop
de ploaie
Și fără iarnă.
Să șerpuiască în mine (lipsa)
priviririi tale păgâne
sub rochia de mătase
ca un freamăt
virgin al unei
ape
Să nu te mai am
în cele
mai adânci
taine și să nu mă
dansezi (îmbrăcată în cearceaful alb) la fereastră
Să nu-ți mai aud gândurile și nici
durerea atunci
când te întreb: ai să poți duce tot ce
îți nutresc?
Vitraliile se împiedice
bucățile de lumină
să mi se plimbe prin păr
Ochii mei să nu mai respire
gândurile tale
Ființa ta să se rupă de
mine
Nimbul ce
mi l-ai pus pe
trup
să se topească în mii de himere
coapse de ceară
mâini de abur
glasul unui ecou
umerii triști
goluri de lumină
năluci tremurânde
umbra unor mângâieri
buzele de sânge crud
și goale de tine
mâinile (sălbatic de neîmplinite)
ținute ca o
rugăciune în așteptarea
rugului.
Desculț.
alb să rămână numai trupul meu
în rest doar negrul
crestat de scânteile
nopților în care m-ai împărțit
cu îngeri
Lacrimile să atârne în vid
sugrumând fiecare
suspin al pereților ce-au fost
martori atingerilor
noastre (acum și ei goi)
Să nu mai pot plânge
auzind
înlăuntrul meu vocea ta
spunându-mi că mă ai
(și că nu voi muri niciodată)
Sacadat
să-mi bată sufletul
respirând greu (prea mult
târziu să doarmă în mine)
Apoi să deschid ochii și să nu
mai văd
aerul pe
care îl respiri
zâmbetul ce ți se naște
pe trup
răzvrătirea când
te doare ființa
iertarea
și
atât de mult
TU.
Iată sfârșitul
dacă nu mi-ai fi.