Oare când l-am văzut ultima oară pe Nana? Timpul ne-a despărţit pe când el avea paisprezece ani şi a plecat la Liceul Pedagogic din Caransebeş. De-atunci aşteptam să treacă zilele şi săptămânile ca să vină acasă. Întotdeauna mama făcea mari pregătiri. Mergea la tanti Roji şi comanda să i se facă prăjituri, gătea mâncărurile care ştia că-i plac, făcea pachete cu tot felul de bunătăţi, pentru el, colegul de cameră şi alţi prieteni.
Ei, uite, el a terminat liceul, a fost ultima promoţie cu treisprezece clase, a dat la facultate şi a intrat pe primul loc la Facultatea de Filozofie-Istorie din Cluj, iar eu am urmat cursurile aceluiaşi liceu, la secţia de educatoare.
Ce mare brânză, ar spune unii! Da, mare brânză, căci mereu profesorii făceau comparaţie între noi doi: la desen, la vioară, la istorie, la pedagogie, la logică, la psihologie, ... Mai toţi profesorii pe care-i avusese el, erau acum profesorii mei şi erau asprii cu aprecierile.
El luase, timp de patru ani, premiul doi pe ţară la Concursul de Limbă şi Literatură Română - Mihai Eminescu, le adusese fală liceului. Eu, nu ieşeam în evidenţă decât cu muzica vocală. Fusesem aleasă solistă la cor. Eram soprană şi-am renunţat şi la asta fiindcă mă îmbolnăvisem rău de tot. Se făceau mari pregătiri pentru Cântarea României ce urma să aibă loc la Arad, iar eu imi pierdusem vocea în toiul pregătirilor.
Într-o seară mă uitam la televizor, la un film italian. Cineva cânta: “Perché il Signore non ha dipinto angeli neri?”. Mama îmi spunea să dau mai încet sonorul ca să poată asculta mai bine postul de Radio Europa Liberă sau Vocea Americii, posturi ce erau întotdeuna bruiate, când Nana apăru pe nepusă masă, în faţa noastră. Era îmbrăcat în uniformă militară din postav, de culoare cachi, cu bonetă pe cap, cu nişte cizme mari, înalte, crăpate, în care era cufundat de parcă ar fi fost Muc cel Mic. Avea faţa pârjolită şi mâinile crăpate până la sânge. Fără să salute, ne luă în primire:
- Sunteţi inconştiente?! Cum puteţi sta cu poarta deschisă şi să ascultaţi Vocea Americii ? Vreţi să vină careva peste voi, vreţi să intraţi la pârnaie, să-mi distrugeţi viitorul?
Ne-am repezit să-l sărutăm. El rămase ursuz, ţeapăn ca o stâncă ce ţâşneşte din valurile mării. Chipul său îmi amintea de Sfinx, chipul său cerea să-l contemplii. Era un tânăr aprig, frumos, plin de sine şi eram mândră că e fratele meu.
- Ei, terminaţi-o cu dulcegăriile! Furtunele maşinilor de pompieri sunt lungi şi mari. Când apa vine cu presiune, abia poţi să le mai stăpâneşti. Sunt ca balaurii ce se zvârcolesc, atunci când eroul din poveste le retează capetele. Am plecat în armată ca să mă educ, să devin bărbat! Nu aşa îmi spuneai?
Mama, abia îşi mai stăpânea lacrimile. Ca să poată plânge în tihnă, inventă motivul că se duce să caute cutia cu Nivea, să-l oblojească, deşi ştiam foarte bine că toate unguentele, medicamentele, tincturile se aflau la locul lor, în dulăpiorul alb, farmaceutic, aflat în prima încăpere.
Nana începu să cânte afon:
“Când am plecat de-acasă pompier m-am înrolat,
Mândruţa m-a lăsat cu dor amorezat,
Şa, la, la, laaaaa, mult e dulce şi frumosul strai de pompier
Şi-o viaţă de servant.
Când va bate vântul, mândro, pe la poarta ta
Să-ţi aduci aminte de iubirea mea,
Şa, la, la, laaaaa, mult e dulce şi frumosul strai de pompier
Şi-o viaţă de servant…”
- N-am să stau mult aici! Am venit doar să-mi schimb hainele. Mâine plec la Caransebeş, la Deila.
Sigur că noi am fi vrut să mai rămână pe-acasă, dar Nana era îndrăgostit de Deila şi dorul pentru ea, îl trăgea de aţă acolo. Mama, privindu-l cu ochii jucând în lacrimi, îl îndemnă să se spele pe mâini şi să vină la masă.
- Să mă spăl pe mâini? Nu-mi mai spune asta! Ştii, am văzut atâtea în armată, că toate celelalte mi se par nimicuri. Am fost la instrucţie în Valea Jiului. A fost un mare incendiu. Am picat într-o groapă foarte adâncă din care abia m-au scos ceilalţi terişti. Deasupra mea erau numai flăcări. Când m-am văzut acolo, m-am rugat la Dumnezeu să mai am zile, să nu mor ars de viu. Am avut noroc că am scăpat ca prin minune.
- Ce înseamnă terişti?, întrebai eu.
- Teriştii? Sunt soldaţii în termen redus, cei care fac armata doar nouă luni, nu un an şi jumătate şi asta fiindcă suntem studenţi. Ce bine c-am intrat la facultate! Nu ştiu dacă aş fi suportat să fac armata atât de mult. Şi nouă luni e mult, da… şi nouă luni, ce ştiţi voi?! Un coleg s-a împuşcat când era în post. S-au făcut cercetări. Nimeni nu ne-a spus nimic. L-au trimis acasă într-un sicriu de tablă. De multe ori găsim viermi în mâncare, îi dăm deoparte şi mâncăm, ce naiba să facem? În ceai ni se pune bromură…
Asta a fost demult, tare demult, când eu eram naivă şi în naivitatea mea credeam că Nana va fi protectorul meu, mă va ajuta oricând, oriunde m-aş afla, oricum… Atunci, el mi-a dat o fotografie alb-negru, pe spatele căreia scria: “Pentru sora mea cea plângăcioasă”, dar sora lui cea plângăcioasă a avut îndrăzneala să umble pentru el şi fotografia aceea am păstrat-o mult timp ca pe un talisman.
Era iarnă grea. Omătul ce se aşternuse depăşea doi metri. În sat fusese adusă armata ca să dezăpezească şoseaua naţională Reşiţa - Timişoara. Poşta venea destul de greu, legăturile telefonice cu restul ţării fuseseră întrerupte. Într-o după-amiază poştăriţa îmi înmână o scrisoare recomandată, pe numele Nanei. Scrisoarea era trimisă de directorul liceului la care Nana funcţiona ca profesor de ştiinţe sociale. O desfăcui şi citi. Scria negru pe alb că el, directorul şi consiliul de conducere al liceului, nu sunt de acord ca Nana să-şi dea definitivatul în învăţământ fiindcă îl considerau anticomunist şi anticeauşist, că nu corespunde normelor societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi că de nu e mulţumit, n-are decât să se adreseze Marii Adunări Naţionale şi ministerului. Ce era de făcut? Nana era plecat la Bucureşti, la cursurile de pregătire pentru examenul de definitivat din acel an, iar eu trebuia să decid ce trebuia să fac ca să-mi ajut fratele. Mă consultai cu mama şi-am hotărât să plec în audienţă la comandantul securităţii, la Reşiţa. În dimineaţa următoare m-am trezit de gânduri, fără ca să aud cântând ceasul deşteptător, m-am trezit la ora patru, ştiind că muncitorii ce lucrau la Uzinele Metalurgice din Reşiţa sau la Bocşa vor trece şi ei spre gară. Mama se trezi şi ea ca să mă ducă la Marinică. Afară se vedea ca prin sită. Zăpada scârţâia sub ciubotele noastre de parcă am fi rupt vreascuri. Până la gară nu am întâlnit nici o ţipenie. Înaintam cu greu, afundându-ne în omeţi. Mergeam ca racul. Ce iarnă!
- Să fii atentă ce vorbeşti, ce spui!, zise mama... Să fii atentă şi să ai curaj, ţie n-au ce să-ţi facă! Nu cred că te vor da afară de la grădiniţă!
Ajungând la gară, a trecut ceva vreme până au început să apară navetiştii. Imediat ce s-a umplut sala de aşteptare, a apărut şi trenul cu un şuier prelung, obosit.
Am urcat în primul vagon, de lângă locomotivă, sperând că acolo va fi dată căldura. M-au înşelat aburii locomotivei. În vagon era frig ca-n peşteră. Căldura venea de la răsuflarea oamenilor ce stăteau chirciţi pe banchetele de lemn, cu feţe subte, triste, părcă ar fi suferit de vărsat de vânt, moţăind şi mormăind neprietenos:
- Mda, avem loc!
M-am aşezat şi eu pe bancheta rece, pe locul de lângă fereastră. Îmi simţeam picioarele grele ca plumbul. Am ajuns îngheţată în Govândari. Am coborât şi-am întrebat cum pot să ajung la comandantul securităţii. Oamenii se uitau miraţi.
- Ce faceţi acolo? Aveţi rude în Germania, vreţi să emigraţi? Sunteţi prea tânără!
- Nu, nu vreau să emigrez, am alte probleme! Cum pot să ajung acolo?
- Apoi, bine, trebuia să mergeţi cu trenul până la Reşiţa Sud, vă era mai aproape! Treceaţi pasarela şi mai întrebaţi! Acum, trebuie să aşteptaţi şi să luaţi autobuzul până acolo! Duceţi-vă în staţie, luaţi autobuzul şi întrebaţi în autobuz, ştie lumea unde trebuie să coborâţi!
Când am ajuns în faţa clădirii unde era securitatea, erau strânşi destui oameni, mai tineri, mai bătrâni, femei şi bărbaţi. Clădirea era tristă ca şi figurile celor ce stăteau adunaţi ca oile la stână. În faţa uşii de la intrare erau doi miliţeni cu armele în mâini. Întrebai dacă pot să mă înscriu să merg în audienţă la comandantul securităţii.
- Aici, nu merge pe înscris!, spuse o hârcă care vorbea stâlcit româneşte. Aici, n-ai decât să vii în fiecare săptămână în care sunt audienţe şi să aştepţi să te cheme înăuntru!
- Dacă ai noroc, intri azi, dacă nu... săptămâna viitoare sau poimâine!, zise un bărbat cu un nas roşu şi borcănat.
Nu am zis nimic. M-am amestecat în mulţime, încercând să mă feresc de frigul ce ne învăluia pe cei rămaşi la margine. La un moment dat apăru o tovarăşă îmbrăcată destul de sumar. Îmbrăcămintea ei contrasta cu frigul de-afară. Pregătiţi-vă buletinele, să mi le daţi deschise unde vă e poza! I-am întins şi eu buletinul. Tovarăşa se uită la mine, mă măsură din cap până-n picioare, apoi îl puse ultimul şi-mi spuse:
- Nu ştiu dacă veţi fi luată azi! Poate săptămâna viitoare... Veniţi pentru prima oară? - Da, pentru prima oară!
Uşa cea mare, din fier forjat şi sticlă, se deschise şi tovarăşa dispăru de parcă nici n-ar fi fost. De undeva, de printre blocuri, apăru un puradel. Era îmbrăcat ca vai de lume. În mână avea o crenguţă de brad cu nişte panglici subţiri, colorate. Întinse mâna spre grupul nostru şi spuse: - Daţi-mi un leu, dă Dumnezeu, daţi-mi un leu, dă Dumnezeu!
- Hai sictir, măi, ţigane!, spuse careva. Tocmai aici ţi-ai găsit să cerşeşti?
Copilul stătu ce stătu şi dacă văzu că nu se îndură nimeni să-i dea ceva, dispăru printre blocuri, aşa cum apăruse. Peste vreo jumătate de oră apăru aceeaşi tovarăşă şi începu să strige câteva nume. Să fi intrat vreo patru-cinci persoane, când deja mă gândeam că am venit de pomană, dar minune! Tovarăşa îmi strigă numele, clar, răspicat. Un val de bucurie mă cuprinse. Îi mulţumi Celui de Sus că mă ajută să intru unde neam de neamul meu nu ar fi gândit că trebuie să ajungă! Urcai scările şi intrai în clădire. Trecui printr-un coridor mic şi întunecos. Urcai alte câteva scări. Tovarăşa îmi era călăuză. Intră într-o încăpere ce avea o uşă de culoare maro, capitonată. Eu mă oprisem la câţiva paşi înaintea uşii. Aşteptai să fiu chemată. În spatele uşii capitonate se afla o încăpere destul de mică. Imediat lăngă uşă era un fotoliu de culoare neagră. În faţa fotoliului, la vreo trei metri se afla un birou. La biroul din mahon stătea un bărbat între două vârste, cu părul grizonat, cu faţa rotofioară, îmbrăcat elegant şi tovarăşa.
- Bună ziua, tovarăşă! Mă numesc Stănculescu Ion, comandantul securităţii... ce probleme aveţi, de ce-aţi venit la mine?
- Bună ziua, tovarăşe comandant! Tovarăşe comandant, am venit în audienţă la dumneavoastră pentru că fratele meu, profesor de ştiinţe sociale la liceul... a primit o scrisoare de la directorul său. Părinţii mei sunt învăţători, eu sunt educatoare. Nici unul nu suntem membrii de partid, dar nu suntem nici anticomunişti, nici anticeauşişti, aşa cum este acuzat fratele meu. Ştiu din familie că fiecare om are la securitate un dosar alb şi unul negru. În funcţie de situaţie este scos la iveală ba dosarul alb, ba dosarul negru. Fratele meu a fost şef de an la facultate şi a avut mulţi prieteni greci, peruani, libanezi, ... Cu unii a păstrat legătura şi după terminarea facultăţii, dar vă repet, fratele meu nu este anticomunist sau anticeauşist. E adevărat că verişorul nostru, Marius, a trecut ilegal frontiera şi acum se află în lumea capitalistă, dar el nu a păstrat cu noi legătura.
Vorbeam încet, cu vocea tremurândă. Mă gândeam că de felul în care voi şti să-mi apăr fratele depinde viitorul lui şi-al nostru, al familiei. Mă gândeam că omul ce se uita la mine cu faţa plictisită putea să-i distrugă viitorul fratelui meu, putea să-l trimită după gratii, putea să-l lase fără servici, doar cu un simplu telefon, doar cu o simplă semnătură. De unde până atunci fusei curajoasă, începu deodată să mă cuprindă teama.
- Sunteţi mai mare decât fratele dumneavoastră, tovarăşa?
- Nu, sunt mai mică!
- Şi de ce credeţi că eu aş putea să influenţez cu ceva luarea deciziilor în ceea ce priveşte situaţia lui?
- Pentru că dumneavoastră sunteţi comandantul.
- Bine! Uite ce e tovarăşa, am să-l trimit pe tovarăşul Murdeală, cel care răspunde de zona Bocşa să verifice cele spuse şi după ce îmi va da raportul, am să văd...
Am plecat de-acolo mai încărcată decât am venit. Am ajuns la gară. Am stat pe podul din spatele gării privind la Bârzava. Apele ei curgeau lin printre pietroaie şi gunoaiele aruncate. Asta e, gândi eu, securisţii şi toţi cei care sunt la putere sunt nişte gunoaie care ies în evidenţă hăt, de departe. Oamenii care sunt oameni cu adevărat, nu au ce căuta printre ei. Poate de aceea ai mei se zbat cu nevoile, că nu au acceptat să fie de-ai regimului. De aceea mama nu are un loc în cancelarie şi stă pe lada de lemne, lângă godin, parcă ar fi aruncată acolo din milă! Sărmana mamă! Până să termine frate-meu facultatea a purtat o singură fustă de stofă, parcă i-ar fi fost uniformă. A mers şi prin sat ca să văruie casa unei inginere, a mers şi să facă injecţii, numai să aibă bani să-i trimită la Nana, la Cluj şi acum... Am auzit şuierul trenului, am urcat grăbită să-mi caut un loc. Am nimerit într-un compartiment cu studenţi. Jucau şeptică. De la Bocşa s-au plictisit şi au început să cânte:
„Sunt student la TCM, iupaidia, iupaida,
Fac şuruburi din orice, iupaidia-da,
Sunt student la medicină, iupaidia, iupaida
Şi consult orice virgină, iupaidia-da...“
Erau tineri şi veseli, nu cunoşteau greutăţile vieţii, erau tineri şi veseli, ce bine! Se vedea că nu ajunseseră în malaxorul în care cei care stăteau la pândă te aruncau, atunci când nici nu gândeai, nu simţeau teroarea care plutea în aer. Şi acum, când privesc în trecut ca şi cum aş fi într-o galerie a oglinzilor, îmi trec prin faţa ochilor chipuri, imagini, întâmplări care mi-au marcat copilăria, adolescenţa şi m-au făcut să fiu permisivă faţă de toţi tinerii.