Avem noi o ”linişte” absurdă pe care o aşternem ca o plapumă protectoare aşa cam fără alegere, o mantră a indiferenţei agresive murmură şi nu spune nimic, dar la care –slavă domnului - timpul nu aderă, ba îşi permite „desvelirea” selectivă a ceea ce trebuie să reziste şi oricât de bâlbâiţi suntem, clarifică - aşa fără limite, limitele acelea impuse de îngustimea ori poate mai rău, prostia umană.
Zice Brâncuşi:”Nu mai sunt demult acstei lumi, sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu timp – mă aflu printre lucrurile esenţiale”
Şi atunci parcă ar trebui, totuşi, să ne amintim că s-a născut la 19 februarie 1876 şi s-a stins la 16 martie 1957 fără a lăsa „cercul acesta închis” al „lucruri (lor) esenţiale” să se rostogolească fără a încerca o oprire măcar iluzorie şi nu-i prima dată când mă întreb dacă avem realmente conştiinţa valorilor noastre, chiar şi a acelora care ne-au scăpat printre degete, dar care nu s-ar fi sfiit să rămână în pământul din care au plecat.
A plecat de la Hobiţa, un colţ mărunt din Peştişani, nu departe de Tg. Jiu şi cu tenacitatea olteanului care e pus pe fapte mari se opreşte - pentru o vreme, vremea aceea ascunsă in zbaterile creeatoare - la Paris de unde chemările lui vin adresate lumii pe care o invită a deschide porţile artei dintr-odată asezată într-un spaţiu nedefinit încă, dar intuit de artist şi materializat în liniile sugestive ale esenţei.
Brâncuşi profesează canoane proprii, trasează linii necunoscute, poate neglijate ar fi mai corect, până la el şi rezultanta este un univers sculptural după care, cum zice Apostu „este foarte greu să te ţii pe picioare ( după Brâncuşi).”
Mi-ar plăcea grozav să ştiu să vorbesc despre sculptură, mă poticnesc, evident, de amatorismul iubitorului de artă şcolit în alte direcţii, dar întotdeauna copleşit de frumuseţea expresiei în spaţiu, pentru că ce altceva ar fi această strădanie de a diloga cu realul de pe poziţia cioplitorului...
Vizionând expoziţia retrospectivă de la Philadelphia, (adusă de la Paris şi adunată din lume) de acum câţiva ani şi profitând de prezenţa şi, evident, observaţiile explicative ale lui Nicăpetre m-am apropiat de Brâncuşi altfel decât prin intermediul albumelor de arta ori chiar altfel decât ştiind tripticul monumental de la Tg,Jiu.
Sălile expooziţiei apar contaminate de gânduri ascunse, furişate în liniile suple ale Păsărilor al căror zbor nu cere aripi, de semeţia Cocoşilor a căror regalitate nu poate fi parcă subordonată decât Măiastrei, de prezenţa discretă a omului - ou în devenire de fapt - fie că-i D-ra Pogany fie că-i Muza Adormită...
Am înţeles atunci că suntem într-o lume a sugestiei, îndrăsneala artistului fiind aceea de a descoperi secretele profunde al permanenţei şi, mai ales, de a le transforma în sugestie.
„I offer you pure joy” zice Brâncuşi undeva, şi cred că acesta este elementul fundamental al interpretării unei opere artistice în care vizualitatea expresiei este esenţială, parşivenia cuvântului scris n-are această şansă a impactului imediat, ideea de „Joy” fiind în fapt bucuria posibilă, imediată cea care ne face să exclamăm: îmi place –ori nu-mi place!
Ştiu eu dacă am spus ce mă gândisem să spun? Cert este doar că mi-am permis să vorbesc de Brâncuşi, poate din dorinţa de a reafirma că se poate să nu uităm ceea ce nu trebuie uitat şi, mai ales, că trebuie să recunoaştem genialitatea acolo unde este. Chiar şi cea plecată de pe potecile Hobiţei cu drumul ei îngust, de car, prăfuit de căldura verii, dar răcoros sub umbra pomilor, cu poarta casei ivită brusc, o vezi numai pentru că e larg deschisă, bătătura goală ca şi casa cu doua odăi abia mobilate, blănile paturilor acoperite ce cergi de lână ţurcană ca peste tot în locurile alea, şopru sprijinit pe stânga casei şi lumea aia închisă în capsula timpului "a fost" cheamă doar a încerca să înţelegem cine este, fundamental, cel plecat.
Pe urmă atelierul de la Paris devine doar o completare.
