Atunci am intrat. Erau la masă doisprezece oameni. Unul din ei s-a apropiat de mine, a vrut să mă îmbrăţişeze. Tensiunea era maximă, i-am tras individului aceluia o palmă de-a răsunat întreaga sală. M-am aşezat pe singurul scaun gol. M-am uitat la avocaţii apărării - încremeniseră în faţa îndrăznelii de a fi OM. În tăcerea de planetă moartă care se lăsase, am spus:
- Onorată instanţă, solicit dreptul universal de-a-l apăra pe Dăncuş. Începând cu prezenţa mea în faţa voastră, l-am absolvit pe Iuda de supliciu. Eu am ucis sinuciderea. Eu şi numai eu am dreptul de-a vorbi despre fratele lui Isus astfel:
În ziua în care OMUL a zis că nu se teme nici de Dumnezeu, Dumnezeu a intrat în templul lui. Am fost acolo atunci şi depun mărturie: în templul acela nu erau pe pereţi decât picturi ce reprezentau diferite momente ale supliciului lui Dăncuş. N-am văzut sfinţi, nici chipul lui Isus nu L-am văzut, nici Fecioara Maria nu era desenată, nici măcar Dumnezeu nu era pe acei pereţi. Peste tot - doar chipul lui Dăncuş.
- E frumos templul tău, a zis Dumnezeu, dar uite, acolo sus, pe boltă, mai trebuie puţină vopsea. Iar aici, în colţul dinspre poartă, mai trebuie puţin var.
Şi cu mâinile la spate, liniştit, S-a îndreptat spre ieşire.
- Tată, a strigat Dăncuş în urma Lui, să pun crucea pe acoperiş ori să n-o pun?
Dumnezeu a plecat fără să răspundă la această incredibilă întrebare.