Pe sub pleoape – din nou imagini din perioada studenţiei mele. Existam, eram eu, deveneam eu, mai scriam şi nişte versuri, mergeam la cursurile Facultăţii de litere (numită pe-atunci „Filologie”), nu toţi profesorii mă interesau, unii erau însă sclipitori. Iată-l, de pildă, lângă ochii inimii, pe marele meu profesor Al. Dima, spumant prin idei, fascinant prin cuprindere şi înălţimea gândirii, prin exactitatea aprecierilor, prin nuanţări şi prin parfumul de imensitate al lumii şi al literaturi, ce mi-l strecura în suflet şi în minte, de fiecare dată când îl ascultam. Cam voluminos şi cam înalt, cu dosarul din care ne citea la curs, uşor jerpelit şi cu foile acelea mari date pe dedesuptul celei din care ne citea. Toată lumea, vreo o sută de studenţi, scria de zor ce ne dicta fără mari întreruperi. Dar era prea fascinant, aşa că renunţasem să scriu, ca să nu pierd farmecul clipei, al orei, al înălţimii ideilor şi interpretărilor! Eram atât de încântat să-i sorb fiecare silabă, încât nu-l scăpam din ochi! Şi în mod sigur - eram singurul care nu luam notiţe.
E drept că marele profesor se cam plictisea uneori. Işi ştia cursul aproape pe de rost. Găsise însă cum să-şi înlăture starea de stereotipie psihică, cu toate că-şi înnobila prelegerile şi cu comentarii noi, adiacente, spumoase, inteligente! Şi-atunci, ce făcea? Se apropia de câte o colegă atrăgătoare ( mai ales din primul rând de bănci, aveau ele grijă să fie acolo) – asta în timp ce continua să citească cu glas inconfundabil, din dosarul său. Cu toate că nici expresia feţei şi nici vocea sa nu arătau vreo schimbare, îmi era limpede că se simţea bine, visând concret, în dedublarea-i mefistofelică. Dar asta era ceva secundar. Marele său prestigiu - indubitabil! - se datora capacităţii creirului său, ştiinţei sale, lecturilor sale întinse, modului său de a fi...
Ţin minte o scenă: la susţinerea Examenului meu de Stat, când tocmai îmi argumentam în faţa unei Comisii de vreo 4-5 profesori, unele idei din Lucrarea de Diplomă cu care mă prezentasem, se deschide uşa sălii respective şi intră domnia sa, domnul prfesor Al. Dima. Examinatorii mei – toţi – s-au sculat în piciare, ca nişte şcolari! Profesorul, înainte de a se îndrepta spre masa unde erau cei cărora mă adresam, domn’ profesor mă observă, se îndreaptă spre mine, îmi dă mâna, mă-ntreabă cu glas obişnuit ce mai fac... Şi profesorii – în picioare. După ce discută apoi cu unul din ei - un minut-două, pleacă păşind tăcut. Nu pot să nu remarc atenţia sporită, cu care am fost ascultat după asta, fără nici o interpelare. Şi vreau să cred că nota mare ce mi-a fost dată, n-a fost influenţată de scena amintită. Am readus-o însă aici, spre a sublinia cât era de apreciat şi respectat, de către înşişi colegii săi de breaslă, profesorul Dima...
După asta, am mai discutat cu domn’ profesor, un pic mai mult. I-am destăinuit că mă atrage jurnalistica. A tuşit, dregându-şi glasul (tic de-al său, prezent şi când nu trebuia) şi mi-a spus: „Dragă, să nu naufragiezi în gazetărie!”... Nu l-am ascultat.
Erau şi alţi magnifici dascăli, pe care-i iubeam. Iar de-nvăţat pentru examene, învăţam după cursurile aproape stenografiate ale unora dintre colegele mele – nu duceam lipsă de o anume simpatie a câtorva dintre ele. Mă aflam, mai ales pe post de confident, deşi mi-ar fi plăcut şi altfel! Dar, dacă nu- aveam însemnări de la expunerile celor buni şi frumoşi, se-nţelege că nici pe-atât nu mă străduiam la cei mai monotoni, seci, uscaţi, care omorau materia, ca şi pe unii studenţi. In ce mă priveşte, mă apăram de astfel de dascăli, fără chemare şi fără „şarm”! In felul meu. Dacă se-ntâmpla să vin la aşa ceva, atunci stăteam şi mă uitam pe geam, ori la vreo colegă, ori mă gândeam la „nemurirea sufletului. Apoi, nu o dată, având formal caietul deschis în faţă, mai însăilam nişte versuri, uneori ieşea ceva, alteori mă simţeam umilit de neputinţa mea imediată, dar neînfrînt. Nu întotdeauna, cred, ştiam pe ce lume trăiesc!...
Zic că nu veneam la toate cursurile, dar prezent trebuia să fiu, căci altfel riscam sancţiuni severe. Numărul de absenţe intra nu numai în răspunderea mea ci, din alt unghi de vedere, intrau şi în răspunderea Şefului de grupă. Acesta făcea, în gând, apelul şi nota ce trebuia să noteze. La grupa mea, Şef era Perianu. Perianu Neagu. Un om admirabil, inteligent, student de 10, aparent calm, modest, cu mult bun simţ, retras, de felul său, fără a fi un taciturn. M-am împrietenit cu el – jur! – dezinteresat; mergeam duminica împreună, pe uliţele patriarhale ale Iaşilor, mergeam aşa, hai–hui, „în pohta lelii”, „în dorul lelii” - cum zicea el; gustam primăvara, aerul ei cu fum din ogrăzile unde hămăia câteodată vreun dulău, ne îmbătam apoi cu parfumul de liliac, ce venea de după garduri din fier forjat, ascultam liniştea păcii şi-a odihnei, păsările cerului ne mângâiau direct pe inimă cu aripi de poezie, dealul Şorogarilor îşi pieiptăna, în vântişorul dimineţii, viile şi coacerile ascunse, lăcrimând câteodată, la vale, odată cu pâlcurile de omăt topit, sub razele soarelui jovial... Ce viaţă, cât fermec, câtă împăcare cu sine şi cu natura, cu oraşul deloc somnolent, ba chiar strălucitor, ocrotitor, dar şi uşor indiferent, paşnic, romantic, superior frământărilor din cursul săptămânii...
Cu Neagu Perianu aveam multe consonanţe sufleteşti şi ideatice. Mă-nţelegea, mă apăra; eu eram mereu „prezent” la cursuri, chiar şi atunci când umblam cu duba mare a radiodifuziunii române, pentru imprimări, prin tot felul de locuri, pentru postul de Radio Iaşi. Ca să mă laud, aş putea spune că am fost ( sau aşa eram în ochii mei!) reporterul omniprezent!... Perianu mă aprecia, şi ştia că-mi extrag seva lumii mele, atât din cărţi, cât şi din viaţă...
Revin la marii mei profesori, la nu luam notiţe, pentru că-i iubeam! Mă copleşeau, mă fascinau! Cu un alt mare maestru, Al. Husar, făceam „Estetică”. Şi tot cu el - un curs special, despre Tudor Arghezi. Nu-l voi uita, nici pe el. Era mefistofelic. Da, chiar aşa, cum arăta el, cu sprâncenele lui expresive, aşa mi-l imaginam eu şi pe cel cu care Faust făcuse Pactul. Intra (înalt, şi-un pic adus din spate) în amfiteatru. Lua loc la catedra largă, îşi intindea mâinile pe tăblia ei, impreunându-le, şi începea să vorbească uitându-se la noi, la fiecare în parte, şi la toţi deodată. Ochii lui urmăreau, în acelaşi timp idei, oameni, gânduri, teze şi antiteze, întrebări existenţiale, viaţa şi zbuciumul ei, implicate şi în nestemate de poezie. Când el vorbea, nimeni dintre noi nu clintea. Mulţi, aproape toţi – în afară de mine, desigur! - scriau şi, mi se părea mie, aveau grijă să întoarcă pagina caietului pe care scriau, fără cel mai mic zgomot. Era o atmosferă de religie! Profesorul era şi un mare actor, vocea lui avea inflexiuni catifelate, aluneca spre şoaptă, triumfa odată cu zâmbetul său, respingea sau nega tot în surdină, era mereu imprevizibil, mereu logic şi ilustrativ, demonstrativ, competitiv cu el însuşi, în favoarea marelui poet Arghezi. Ne cita nu odată câte-o poezie întreagă. Linişte ca o apă de lac, sub raze de lună. El înoată-ncet, drept, ajunge la ţintă, se răsuceşte şi vine spre noi. A terminat, deci, de citit sau de recitat, cu glas scăzut. Pauză. Linişte destinsă. Işi dă seama, cred, că el fusese pe lac, aproape fantomatic, şi că noi eram doar pe mal, departe, printre cine ştie ce copaci sau tufe... Pauza sa se prelungeşte peste normal. Şi deodată, profesorul Al. Husar, întreabă ( aproape în şoaptă şi râzând – în felul său, de Mefisto special!):
- Aţi înţeles, domnilor studenţi?
Câteva voci:
- Da... Desigur...
Şi Faust râde larg, fără sonor, se-nroşeşte tot, ridică din sprâncenele-i speciale şi întreabă:
- Ce-aţi înţeles?!...
Şi-şi continuă râsul surd, fiind roşu până-n vârful urechilor. Sprâncenele mefistofelice urcau şi coborau mereu.
Mă simţeam ultragiat. Toată ziua eram urmărit de zâmbetul lui ironic, decepţiont, insinunt şi uşor triumfător. Acasă reluam uneori cele pe care el credea că nu le putem înţelege. Şi-atunci, abea atunci, nu-l înţelegeam, căci cursul, ca şi prelegerea lui, erau limpezi şi înălţătoare. Râsul său mă jignea! Il puneam la adresa altora, dar îl resimţeam şi eu, ca un „vicios” ce eram. Şi totuşi, abea aşteptam întâlnirea următoare; întâlnirea cu „diavolul”. Cu minunatul, inconfundabilul, penetrantul şi magnificul profesor Al. Husar.
Da la astfel de cursuri (şi mai erau şi altele, cu alţi minunaţi profesori) nu lipseam niciodată...