Pro Memoria : „Un scriitor este astfel, în momentul în care expune propria sa imagine (Vorstellung), un ideolog. De aceea el poate fi ori interesant, ori incitant, la fel cum poate fi pentru Mai-Marii societăţii autoritare, periculos.”(Lucian Hetco, Agero, Germania).
Volumul de poezii „ Stăpânul Jocului” de Eugen Evu, apărut în „Biblioteca Provincia Corvina”- Editura Polidava, este o ediţie jubiliară, o vârstă recent rotunjită de ani ai autorului, şi are ca subtitlu formularea sugestivă „ Cartea care arde” şi un motto antitetic şi paradoxal: „Scriu să-mi justific insomniile. Scriu de târziu/ Rana se cultivă prin preschimbarea de sânge / În estimp mai înceată e moartea/ mai viu / Spiritul , care râde când sufletul plânge”. Volumul se structurează în două ample cicluri : „Stăpânul Jocului” şi „Umbra Luminei”, fiind constituit pe două direcţii tematice, dominante: condiţia existenţială tragică a omului şi contestarea pamfletară sau parafrazică-ironistă a unor realităţi prezente reprobabile: erotizarea excesivă, prostituarea lexicului şi cea morală. Poetul Eugen Evu , aidoma unui Faust al mileniului trei, bântuit fiind de o vie curiozitate şi o neţărmurită sete de cunoaştere şi în acest volum de hotar biografic. Ca şi în cele anterioare („Grădinile semantice”, „Empatia Divina”, „Sărutul cu privirea”,”Plângea să nu se nască”, „ Rezerva de duioşie”, „ Neauzit de lumină”, „Transilvanian Poems”, ( în total 36 de cărţi!) – poetul spiritus-muovens în arealul larg al Transilvaniei literare - se apleacă mereu asupra tainelor vieţii, sondând originile incerte ale omului, limitele şi precaritatea vieţii, resurecţia unui „ melodios” ( cum spune el ) „halou metafizic” - într-o nouă, epifanică „ trezire în lume” – existenţa unei regresive memorii arhetipale în imediatitatea Idealului şi în istorie. Nu ne pare exagerat, dimpotrivă, omagiul binemeritat dintr-o recentă exegeză a semioticianului prof. Adrian Botez care titra o cronică: „Eugen Evu – un poet al Ardealului”.Cartea sa este o pledoarie pentru o ars poetica ludică, în care ţâşneşte spontan inspiraţia ca izbucurile din adâncimea arhetipală. Paradoxal că melosului ancestral care e miezul agitat al spiritului său, i se ramifică punţi expresive postmoderne probând o mai veche intuiţie a lui Laurenţiu Ulici sau Ștefan Augustin Doinaş – aceea a unor triadice filoane ce se manifestă în lirica sa încă de la primele cărţi. „Stăpânul Jocului”- Magister Ludi, nominalizat a fi „ uneori poetul...” , care, prin poezie, „ primeneşte şi redimensionează lumea, din parcursul poeziei sale, se străvede a fi un Dumnezeu al încercărilor şi al ascunsului joc, arghezian al vieţii şi al morţii. Autorul este conştient că poezia este o „ars combinatoria” a cuvintelor în care „creierul funcţionează/ unduie, aidoma unei oglinzi captatoare” de „câmpuri magnetice – energetice- semantice”. Pornind de la textele biblice, poetul descoperă omul sub sabia lui Damocles în culminaţia tragismului cotidian. Poetul trăieşte în timpul său interior, aşadar Evu este un ezoteric, cum se defineşte într-un savuros şi amplu dialog cu Dumitru Velea, revista Agero Stuttgart, (internet) şi „ Cartea cu pereţi de oglinzi”, ed. Sitech, Craiova 2006), un timp liber de convenţii, actant şi martor al morţii sale zilnice: „Doamne, cum ştiu sau se spune, am trăit / Şaizeci de ani după calendarele lor/ M-am consolat cu tristeţe / Cu ideea aceasta că zilnic tot mor ( Cruzimea în natură(Idem, pag 11…Eul liric se simte profund lezat de tot ceea ce este violenţă, rău în genere, cruzime cu care se „devoră reciproc flămânde elementele”, semn-condiţie a unui destin nefast: „Cel mai mult m-a durut, m-a lovit / Doamne , cruzimea dintre făpturi reciproc flămânde/ Cruzimea energiilor de a se devora reciproc / Cu o anume iubire sălbatică, un fel de osândă/Pecetluită-i ca soartă, sau ca un cosmic joc ?”)Idem.
Ca psalmistul, poetul vrea să fie în armonie cu vibraţia divină prin cântec : „ Şi să cânt, ca să pot suporta tot ce plâng”. Întrebarea retorică, aidoma unei rugi, pune în prim plan apartenenţa morţii: „ A cui este moartea, ea cui i se supune ?”(Idem). În „Cântec fără de moarte „, aspiraţia spre nemurire prin poezie şi muzică se împlineşte prin conştientizata autocunoaştere: „ Din preaplinul sinelui iradiind / Flux pulsatoriu apropiat departe / Spirit recunoaştere de sine şi gând/- Cântec fără de moarte/”.Asemenea orfevrilor orbind de prea multă strălucire a bijuteriilor şlefuite, artiştii, poeţii , prin orbire dobândesc o nouă dimensiune, o altfel de privire , în interior, identificându-se cu Freamătul Fiinţei originare, al Noumenului kantian tainic, din care transpare infinitatea divină: „Partea noastră vibrează din fără cuvinte / Al fiinţei freamăt devine privire/ Care prin om imploră exprimare / Înlăuntrul privirii, orbind spre înafară: Olgindă vie, natura să răsară / Oglindindu-mă : Eu sunt cel ce sunt”(Suferinţa naturii, pag. 13). Poetul „oglindar” răsare asemenea lunii pline din cuvinte. Poetizând, redefineşte, surprinde prospeţimea universului material miniatural preaplin din metafore şi simboluri. Alteori, cu ecouri blagiene, sublimează dorinţa (dorul) de lumină: „Însfiinţită, îndelung reprimată sămânţa/ Chiar mii de ani, menită-i să ţâşnească spre lumină vibrând în extaz”! Primeşte-mă-n noapte / Să-ţi aminteşti Înţelesul Luminii-n dorinţa / de care tac, pori se prefac că-i străină / Preoţii mincinoşi şi habotnica Ştiinţă” (Dorinţa, pag. 16). Ispita frumuseţii apare ca un izvor al morţii, al „rănii prin care ne sărută Dumnezeu ". Un Deus Ludens transpare din cele ce sunt, recuperând genomul primar, arhetipul, prin Cuvânt. Nu sunt puţine versuri din acest amplu şi elegant volum cu adresă directă în care se stigmatizează parazitismul şi vampirismul social şi psihologic al avortonilor spirituali din toate straturile societăţii. Eugen Evu are un al treilea ochi, telescopic, invizibil, pentru a detecta răul banalizat, trădarea, vânzarea de frate, viciul, fanariotismul şi delaţiunea, pentru a le eradica de oriunde ar fi : „Meduza puterii /acest pleonasm care pute /spânzură gata de salt..(Poem despre poem, pag. 115). Răul rezidă în iresponsabilitatea comunicării, ipocrizie, automulţumirea ignoră şi stagnarea în profan, în căderea originară, repliată făţiş sau disimulat, de care omenirea se salvează prin devenire spirituală : „Ferice erupţiilor divine/ Ca zestre-a omenirii ce devine” „ (Psalmul devenirii, pag. 125). Un spirit faustic mistuitor nu-i permite lui Eugen Evu să stea indiferent, ci cu nesecatul duh scormonitor de taine, îl obligă să caute mereu Adevărul, „chiar dacă de el va pieri!” cum undeva spune, Logosul prim întru poezie şi viaţă, prin şi pentru oameni .
Închei aceste impresii cu citatul parafrazic din „Bunavestire, pag 120) : Isus, pretutindeni /Astfel şi visul învie / Devenind poezie / Lanuri sub grindeni / Dar şi Armindeni …
.,.Oare o atare prodigioasă prezenţă ne poate lăsa pe noi, cei apropiaţi lui dintotdeauna, neatenţi? Retorismul întrebării noastre ar fi potrivit mai degrabă unor „ monştri sacri” ai criticii actuale pentru care poetul autentic neapărat domiciliază în capitală. O relicvă a mentalităţii centralist-comuniste ca simptom agonic al culturii „ socialiste multilateral …rezolvate”. Dar cine mai crede aceasta?