ÎNGERUL MORȚII
Cronica literară la romanul „PREA ADÂNC M-AI RĂNIT, FEMEIE !”, de Ștefan Dumitrescu
În urmă cu un an, am citit cartea Delirul, vol.II, scrisă de Ștefan Dumitrescu. Despre autor nu știam mai nimic, în schimb, citind cartea, am avut impresia că autorul nu poate fi altul decât genialul Marin Preda, cel care scrisese vol.I, atât de mult semănau cele două stiluri literare. Talentul indubitabil al lui Ștefan Dumitrescu îmi crea impresia că Delirul, vol.II, nu era cu nimic mai prejos decât vol.I, ba chiar mi s-a părut că are un plus de vitalitate, de suspans, de armonie literară și de substanță epică față de cartea lui Preda. M-am interesat cine este Ștefan Dumitrescu și am aflat de la scriitorul Ioan Barbu tot ce se putea ști despre conjudețeanul și leatul meu, și după ce m-am informat în suficientă măsură , nu m-a mai surprins valoarea literară de excepție a romanului Delirul, vol.II.
De curând, am intrat în posesia altor cărți scrise de Ștefan Dumitrescu. Am început lectura cu romanul Prea adânc m-ai rănit, femeie! (Editura eLiteratura, București, 2014) și la finalul cărții am rămas, pur și simplu, extaziat, întrucât din multitudinea de romane pe care le-am citit, nu cred să mă fi impresionat, atât de profund, vreun altul așa cum a făcut-o acest roman.
Este romanul unor povești de dragoste de-a dreptul demențiale, dincolo de limitele normalului, cum poate mai rar am întâlnit în literatura română, povești concepute cu migală, după o asiduă documentare prealabilă, povești creionate în spații temporale și geografice diferite și izvorâte parcă dintr-un creuzet al miracolului, dar și al tragismului fără limite.
Acțiunea romanului se derulează în jurul a doi bărbați, Vicențiu Alexandru și Iorgu Comanu, ambii de o “frumusețe peste măsura firii bărbătești”, ambii înzestrați cu un altruism ieșit din comun, cu dragoste și respect față de semeni, cu o asiduă sete de cunoaștere și cu un talent (fiecare în domeniul său) aproape dumnezeiesc ce le va aduce atât satisfacții, dar și multe necazuri.
În prima parte a romanului, profesorul de muzică Vicențiu Alexandru, repartizat într-un orășel de provincie după absolvirea facultății, primește oferta de a o medita pe fata Atanasiei Gomoiu, soția unui mare ștab comunist din regiune. Între cei doi se naște o puternică relație de iubire, consumată în repetate rânduri, atât în apartamentul pe care Atanasia îl procură pentru profesor, dar și în casa acesteia. Deși Vicențiu Alexandru, dovedind un spirit altruist fără seamăn, încearcă să se opună acestei relații, până la urmă ajunge să se îndrăgostească și el de frumoasa Atanasia și lucrurile iau o turnură periculoasă, așa cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri.
Scriitorul pune în pagină o dragoste apropiată de sublim dar și de nebunie, mai ales din partea Atanasiei, neglijată și înșelată de soțul ei, un parvenit comunist cu apucături retrograde și mitocănești, o dragoste fierbinte pe care Atanasia o încheie brusc, cerându-i lui Vicențiu, fără nicio motivație, să întrerupă orice relație cu ea. Îndrăgostit peste măsură de Atanasia și neputând s-o părăsească, Vicențiu insistă pentru continuarea relației lor de iubire. Drept răspuns, Atanasia îi comunică soțului ei că profesorul îi face avansuri și îl roagă s-o scape de el. Pentru Vicențiu începe calvarul. Este arestat de către miliție, bătut, amenințat, și i se solicită ferm să părăsească imediat localitatea, altfel va face ani grei de pușcărie pentru “uneltire contra ordinii sociale”.
Pierzându-și în acest mod și apartamentul și locul de muncă, Vicențiu ajunge în București într-o stare psihică vecină cu nebunia. Este adăpostit și îngrijit de către foști colegi și prieteni. Datorită lui Paul Staicu, dirijorul orchestrei Radiodifuziunii, care îi valorifică lucrările muzicale (avea un talent excepțional) ajunge celebru, atât în țară, dar mai cu seamă peste hotare, fiind considerat de specialiști un al doilea George Enescu. Dar gândul că Atanasia i-a făcut o astfel de nedreptate și iubirea pe care i-o poartă în continuare îl distrug atât fizic cât și psihic. Încercările pictoriței Ana Calafeteanu și doctoriței Adela, ambele îndrăgostite de el, de a-l pune pe picioare, dau greș.
Se îmbolnăvește de o boală incurabilă și sfârșește pe un pat de spital, sub îngrijirea Adelei, cu imaginea Atanasiei în fața ochilor, care, la rândul ei, înebunise și fusese internată într-un ospiciu.
Un al doilea personaj central al cărții este Iorgu Comanu (Iorgulos Comneanul după semnătura de pe acte), mult asemănător în privința caracterului cu Vicențiu Alexandru. Scriitorul mută acțiunea la începutul secolului al XVII-lea unde Iorgu, fiu de boier, după ce se școlește și capătă o pregătire de excepție, își începe cariera la Constantinopol ca secretar în casa bancherului Ianopoulos. Fiica acestuia, frumoasa Vicenția, se îndrăgostește de Iorgu în asemenea măsură încât, decât să accepte oferta tatălui ei de a se mărita cu un italian bogat, preferă să se sinucidă, aruncându-se în mare, provocând o adevărată traumă în sufletul lui Iorgu, care, între a accepta iubirea Vicenției și respectul față de stăpânul său, a ales a doua soluție, el considerând că sufletul lui era dăruit pentru vecie Domnului.
Pe același considerent refuză și iubirea nebună a maicii Amfilonia, stareța Mânăstirii din Vale, unde se angajase ca secretar, determinând-o pe aceasta să înebunească și să apuce calea codrilor, cu turmele de lupi și alte fiare sălbatice după ea. Pleacă și de aici și, pentru meritele sale în întocmirea actelor contabile și juridice și pentru talentul său de a concepe lucrări științifice cu tematică diversă, este angajat ca secretar de către postelnicul Constantin Râmniceanu.
Numai că și soția acestuia, postelniceasa Marghioala Râmniceanu, “o femeie înaltă, nespus de frumoasă, cu părul învoalat, de culoarea castanei coapte”, văzând “chipul solemn și îngeresc al bărbatului”, face o pasiune soră cu leșinul pentru el și, folosind fel de fel de tertipuri vrăjitorești cu ajutorul doicii sale, nu se lasă până când nu-i obține dragostea. Apelează și la un șiretlic, tot vrăjitoresc, spunându-i lui Iorgu că Vicenția, fata lui Ianupoulos, îi apare în vis și-i spune că este pe placul ei iubirea pe care i-o poartă lui Iorgu și că îi va apărea și lui în vis și-i va cere s-o iubească pe Marghioala.
Conștientă fiind că Iorgu, cu toate însușirile lui, poate fi luat la Curte, ca slujbaș al statului, pentru a nu-l pierde și a-l ține cât mai mult legat de ea, îl însoară cu Irina, fiica boierului Pârscoveanu, nași de cununie fiind chiar ea și soțul ei, postelnicul Râmniceanu. Când Iorgu, în urma unui proces de conștiință își dă seama că încalcă preceptele creștine și morale, trăind și cu Marghioala și cu soția lui, Irina, o anunță pe Marghioala că relația lor trebuie să înceteze pentru a-și dedica întreaga viață soției sale și copilului care urma să se nască. Marghioala, într-un acces de furie și gelozie, ia un cuțit și-l înfige în inima lui Iorgu, omorându-l pe loc, punând capăt astfel vieții unui înger al morții și unui diavol al iubirii.
Doica postelnicesei îl îngroapă la rădăcina unui stejar împreună cu o găleată de galbeni și călimara lui de scris, luînd toate măsurile pentru ca uciderea lui să rămână o taină de nedeslegat pentru totdeauna. Trupul lui va fi descoperit, datorită unui lup bătrân, abia în 1938 de către urmașii săi Nicolae și Vasile Otcoman.
Aș dori să evidențiez modul remarcabil în care autorul descrie frumusețea fizică a personajelor principale, precum și stilul aparte, de o decență fără cusur, în care redă scenele intime dintre protagoniștii romanului. Cuvintele sunt puține pentru a reda în profunzime conținutul acestei admirabile creații literare, rămânând cititorului plăcerea de a descoperi ceea ce cuvintele n-au putut să surprindă. Impresia puternică pe care mi-a produs-o această carte, mi-a inspirat următoarele versuri: “Noi doi suntem aceeași frunză,/ același sânge și același semn,/ suntem o rană albă și confuză,/ dintr-un ascuns și prea rebel îndemn.// Noi doi suntem același drum/ cu punți de piatră și cu margini reci,/ aceiași ochi de plumb și fum/ și-aceleași vechi, sălbatice poteci.// Noi doi, aceiași vechi stingheri/ cu patima de mână pe la porți,/ suntem din nou aceiași, ca și ieri,/ mai surzi ca vântul și mai morți.// Noi doi lăsăm o dată-n calendar,/ un scurt delir, o copcă veche,/ ne-aprindem steaua cu un vechi amnar,/ și punem clipa sus după ureche.