Când mă voi apropia de taină, gândurile vor fi uitate,
oamenii nu vor mai şti dacă am trecut pe străzi
clădiri ruginite căzute în istorie
arar se vede cum le mângâie cerul.
Un cântec vechi se aude pe undeva
într-o noapte a conştiinţei pe care o reflectă,
cine ştie câte inimi mai pot să salte,
ca-n serile lui de trăire, când se retrage frumosul în sine.
Iureşul îi stăpâneşte pe oameni, căutările zilei
îi despart de sufletul lor şi-i alungă pe ţărmuri străine
de unde Carpaţii nici nu se mai văd şi plâng.
În miezul tainei pe lacrima arsă de îndepărtări,
mă împuţinez cu fiecare clipă şi n-am pe cine lăsa
să guste vinul amar în dulcele răgaz,
prin care înţelegem primăvara păsările,
mai ales rândunicile care-şi fac cuiburi sub streaşină
şi se înveselesc.
La capătul drumului se deschid porţile
liniştea a ostenit şi fuge-n calea voastră cu bucurie,