Poet inspirit, prolific (până în prezent a publicat douăsprezece volume de versuri), autorul revine în actualitate cu o nouă carte - o anatomie a sentimentelor, din perspectiva literaturii de autenticitate.
Adept al poeziei clasice cu formă fixă, Constantin Mîndruţă a evoluat de la epigramă la sonet şi rondel, fără a se limita la aceste specii.
Temele sale favorite sunt iubirea şi neiubirea, cu multiplele lor faţete - împlinirea,însingurarea, dorul, chemarea, despărţirea, neuitarea etc - apoi adevărul, credinţa, ţara.
Titlul cărţii îl introduce direct pe cititor în universul său. Poetul dedică fiecărei zile din iarnă câte o poezie, marcându-şi trăirile în funcţie de evenimente calendaristice, sociale ori personale.
Viscolul sentimentelor şi frigul de dincolo de cuvinte sunt generate de confesiunea şi meditaţia adesea dramatice, favorizate de albul imaculat, pătrunzător şi izbăvitor al zăpezii.
“E linişte şi frig şi necuprins,
În mintea mea e numai neuitare,
În inimă iubirea nu mai doare
Şi sufletul rămâne neînvins.”
Poetul bea cu seninătate otrava iubirii, luându-şi ca antidot un grăunte din învăţătura lui Hristos, sub lumina ivorie, înveşmântată în tremur şi aşteptare. Iubirea îi este tivită cuo alta mai mare, cu ferestre dând spre poezie. Este neîmbătrânitoare, vorbită aprig ori strigată, când doare; blândă şi tăcută - sub însingurare.
În poiana sufletului lui Constantin Mîndruţă se află o fântână vie, la care poţi accede numai dacă învingi balaurul care-o ţine sub pază.
Iubirea mai este, în reprezentarea sa, o scară spre cer, pe care o urcă dârz ori plângând sub chemare, sub aşteptare. Jos - purgatoriul în care lucidul plăteşte pentru neîncrederea în absolutul ei şi, mai mult, pentru orgoliul de a nu-şi fi negat suferinţa.
Dar mai este şi altceva: gestul ritual de purificare şi mântuire. Poezia izvorăşte limpede din suferinţă organică provocată; este şi autoterapie administrată empiric.
Dacă nu ar fi fost ritmată şi rimată, poezia din calendarul sufletului ar fi sugerat numai un anotimp depresiv, cu alb pustiitor, ger până în măduvă, cu departe de necuprins, pulsând sub focul răvăşitor al amintirilor, cu înger trist şi nehotărât.
În pofida ameninţărilor fiarei stârnite, poetul îşi salvează sufletul, strângând bob cu bob tinereţe târzie şi optimism, asemenea soldatului uitat într-un război aiurea, demult consumat:
“Când viaţa îmi va fi o amintire,
Voi fi soldat uitat într-un război
În care ne-am luptat cu noi,
Crezând că pacea e o fericire”.
Notarea zilei calendaristice, orei şi minutului fiecărei creaţii este o provocare pentru cititor: ni se sugerează dicteul automat, spontaneitatea şi autenticitatea trăirii, dar şi refuzul oricărei cosmetizări, deşi poeziile ciclului au formă fixă; în fapt, rezultă persistenţa dispoziţiei artistice, reflexia continuă, arta asumată ca profesie.
Odată cu primăvara acestui an, Constantin Mîndruţă îşi va deschide din nou sufletul, spre a dărui un alt calendar de anotimp.