Doctor – în filozofie/istorie şi consilier academic pe viaţă al Universităţii din Bremen, Viorel Roman este o prezenţă activa şi persistentă, incitantă şi dezbătută, dar în primul rând singulară în mişcarea de idei – atâta cât e ea şi aşa cum e ea – a României post-decembriste (căci în această copilărie întârziată tot dăinuim). Oricum, nu prea înţeles, ori greşit înţeles, dar faptul nu pare să-l deranjeze, dimpotrivă, e întotdeauna dispus la dialog şi controverse. Nu e în partidul România Mare, chiar dacă a fost publicat în săptămânalul cu acest nume, în vremea canonică a lui Corneliu Vădim Tudor. Nu e nici PSD-ist, deşi este în/cu social-democraţia germana. Nu este catolic, deşi pledează vibrant şi înfocat pentru dialogul cu Roma. Şi îşi mărturiseşte public patriotismul, deşi aruncă vorbe grele despre „lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei Constantinopolului şi Moscovei” care îi încătuşează pe “moldo-valahi”.
Cine înţelege însă cum trebuie înţeles rostul unor asemenea fastuoase veşminte sacerdotale care înfăşoară discursul autorului (multor cărţi şi nenumărate articole Viorel Roman ia cunoştinţă de un punct de vedere original care, mereu reluat şi explicitat, devine o viziune fascinantă şi – de ce să nu o spunem – una altfel asupra problemelor trecutului şi întrebărilor asupra viitorului romanilor.
Cartea sa abia apărută, „Biserica-Statul”, adevereşte triumful crezului său (laic) mereu, metronomic, enunţat: că lumea, chiar şi cea a secolului XXI, nu poate fi înţeleasă ( şi cu atât mai puţin ghidonată sau condusă) dacă nu iei în seamă religiosul. Malraux poate fi cumva liniştit: secolul XXI e religios, chiar prea religios, chiar cum nu ar trebui să fie ca fapt religios. O mare (dar uneori amară) mulţumire trebuie să încerce dr. Viorel Roman când îşi vede confirmate interpretările în cheie religioasă: „Uniunea Europeană cu trei religii, credinţe – catolici, protestanţi, ortodocşi – şi respectiv cu trei tradiţii de drept – roman, anglo-saxon şi bizantin – este ab ovo o construcţie şubredă, care nu se mai bucura de credit (…) Liga Creştină, NATO, armata occidentală are şi azi o comandă unică, totuşi interesele apusenilor sunt diferite (…) Englezii urmăresc tenace aşa-zisul echilibru de forţe, din care mereu câştigă. Nord-americanii, călcând pe urmele lor, sunt mai hotărâţi să ia taurul de coarne, atât pe cel islamic, cât şi pe cel pravoslavnic (…) Parisul, Berlinul, Viena, se înţeleg volens-nolens cu Moscova, care la rândul ei le face concesii substanţiale (…) Condominiumul ruso-chinez şi iranienii vor să impună ceva similar anglo-americanilor, să interzică intervenţia militară a unei alte puteri în sfera lor de interese euroasiatica”. Şi exemplele pot continua. Apoi, concluzii: „În ciuda aparenţelor, nu greco-ortodocsii sau refugiaţii musulmani şi idolatri, veniţi la muncă de jos în Vest, sunt Calul Troian din UE, ci Axa maritimă Washington-Londra-Ierusalim în concurenţă cu Axa continentala Paris-Berlin-Moscova”. Sau: “Majoritatea conflictelor actuale sunt legate de Chestiunea Orientală, în aria de conflict dintre ortodocşi, occidentali şi islam din fostul Imperiu Roman de Răsărit, Bizantin, Otoman: Libia, Egipt, Yemen, Muntenegru, Serbia, Croaţia, Kosovo, Georgia, Ucraina/Crimeea şi nu în ultimul rând România şi Moldova/Transnistria”.
Prea multe citate, în această prezentare de carte? Ar mai fi de dat încă destule, mai cu seamă că nu mulţi vor putea avea acces la aceste texte. Orice nouă carte a lui Viorel Român ar putea fi în felul ei o mică/mare senzaţie, dacă faptul (cartea) şi fapta (apariţia) ar fi cât de cât împrăştiate ca ştire publică. Dacă nu, nu.