Cu o seară înainte de a pleca să facă practică la spital, Simina asculta poveştile colegilor care făcuseră deja gărzi.
- Doamnă Potifar, spuse Caranfil, ştiti ce salariu are un asistent de la anestezie şi terapie intensivă, în jur de...
- Păi, la salariul ăsta, dacă îl ai, nu se mai merită să pleci în afară, mai ales că nici acolo nu sunt câini cu covrigi în coadă. De când cu valurile astea de emigranţi, nu mai merg treburile cum mergeau. Ei, dacă aveam salariul ăsta în urmă cu câţiva ani, când eram şi eu de vârsta voastră…, dar ştiti ce soldă aveam atunci? Se dădeau şapte lei pentru o gardă şi munceam de ne săreau capacele. Când eram noaptea de gardă şi medicii stagiari ştiau că sunt eu pe tură, dormeau fără probleme. Odată, ca să mă răzbun pe unul pentru ceva ce-mi făcuse, l-am sunat din oră în oră.
- Domnule doctor, avem un anevrism la salonul zece, patul opt.
- Şi ce, nu ştii ce trebuie să faci la un anevrism?
- Ba da, dar nu aplic nici o medicaţie fără prescripţia dumneavoastră!...
- Şi venea bombănind, consulta pacientul, prescria medicaţia, se ducea în plata domnului şi dormea mai departe, atât cât reuşea să doarmă, căci eu, peste o oră, îl sunam din nou şi-i spuneam:
- Domnule doctor, la salonul şapte este o pacientă cu hipertensiune arterială şi stări de vomă.
- Păi... nu mai vin, fă ce trebuie făcut!
- Regret, dar până nu o consultaţi dumneavoastră!...
- Eh! Uite aşa, i-am făcut-o stagiarului. Până dimineaţa, nu cred că i-au dat ochii în gene. Glumeam, ce altceva puteam să facem?
După orele din sala de demonstraţii, Simina îl iscodi pe Caranfil:
- Caranfile, nu mai vrei să te întorci în Portugalia, ce zice soţia ta?
După un oftat prelung, acela îi răspunse:
- Ce să spună, mititica, îi este greu şi vrea să trăim ca o familie normală, dar ce mai este normal în ziua de azi? Am revenit în ţară după ani, am plecat în Portugalia imediat ce am terminat liceul, am lucrat la un medic, m-a dat în somaj…, în final am decis să vin acasă şi să urmez şcoala de asistenţi. E greu în străinătate cu recunoaşterea diplomei. Cer trei sau cinci ani de experienţă şi, crede-mă, dacă aş prinde un post bine plătit la noi, nu m-aş mai întoarce la ăia! Aici o am pe mama, pe bunică-mea, am casă, maşină, ce altceva îmi mai trebuie?! Nevastă-mea e din Chişinău. Acolo viaţa e mult mai grea, ăia sunt palma pe cur, vai de ei! De-aia am şi ales-o pe-a mea, e o femeie hotărâtă, învăţată cu nevoile…
La ora şase şi patruzeci şi cinci de minute i-a sunat deşteptătorul. Cine naiba şi-ar mai păstra un ceas care să sune? Alţii şi-ar fi pus mobilul. Simina era mai demodată. Şi-a păstrat ceasul rusesc Pobeda. Îl avea de la vârsta de şase ani şi încă mai era valabil. S-a îmbrăcat ca o noctambulă, a luat câteva guri din ceea ce şi-a pregătit de cu seară... Doar ecoul paşilor ei se auzeau pe străzile proaspăt pietruite de pietrarii italieni, cu bani din fonduri europene. De teamă să nu alunece, că nu ştia să se dea pe gheaţă, nu s-a dat pe derdeluş nici în copilărie, Simina era preocupată pe unde păşea. Din loc în loc biluţe stacojii-maronii picate din coroana teilor îi pocneau sub botine de parcă ar fi fost nişte artificii aprinse şi frunze aciculare din vreo două-trei specii de conifere înfrumuseţau asfaltul străzilor pustii. Sigur mama-natură este cea mai destoinică ţesătoare şi bătrânele noastre când se adună să ţese la război îi urmează cu râvnă exemplul.
Ora şapte şi câteva minute... în camera de gardă, un bărbat tânăr, înalt cât un munte, cu un păr bogat, cârlionţat, cu un lănţug de aur la gât, între treizeci şi patruzeci de ani, îmbrăcat în costum de doc de culoare albastră. Simina s-a apropiat încrezătoare de el:
- Bună dimineaţa! Sunt elevă la Colegiul Madona Dudu şi am venit în practică la secţia dumneavoastră.
Tânărul o cam privi de sus pe cutezătoare şi o-ntrebă:
- Aţi vorbit cu doamna Ririna, asistenta şefă?
- Da, a vorbit doamna Clotilda Potifar, asistenta ce se ocupă de practica noastră. Mă pot schimba undeva de haine, îmi pot lăsa undeva lucrurile?
Deschizând o uşă de pal, aflată după dulapul de fier, vopsit în alb, cu geamuri transparente, prin care se zăreau fel de fel de cutii şi cutiuţe pline vârf cu fiole de diferite culori, cu seringi de unică folosinţă, ace, truse de perfuzii, ... asistentul îi răspunse:
- Da, puteţi s-o faceţi aici, numai să închideţi uşa!
Simina s-a dezbrăcat repejor, a luat trusoul de spital, costumul alb ca fulgii de nea ce au început să plutească anemic pe-afară, şosetele albe ca spuma laptelui pe care îl mulgea mamaie de la Joiana, văcuţa cu botul întotdeauna plin de bale şi un uger mare cât o zi de post, şlapii albi, cu bonturi. A dat pe fugă prin părul moale ca puful puilor abia ieşiţi din găuace cu un pieptăn din os, apoi şi l-a prins cu o agrafă. Îi lipsea boneta. A ieşit din vestiarul improvizat şi a intrat în camera de gardă. Acolo era o doamnă doctor, îmbrăcată într-un costum elegant, dungat, cu diferite nuanţe de violet:
- Bună dimineaţa! Mă numesc… şi am venit în practică.
Doamna care nu s-a prezentat cine e, i-a zâmbit şi şi-a văzut mai departe de filmul pe care îl urmărea pe internet. Simina şi-a lăsat trăistuţa de pânză neagră ca funingina, brodată cu mărgeluţe multicolore, în care avea cheile de la casă şi buletinul, pe pultul din spatele unui fotoliu de muşama, negru ca tăciunele, a făcut roată pe călcăie şi-a ieşit din camera de gardă. Între camera de gardă şi salonul suferinzilor era un mic coridor, cu o ferăstruică ce era umplută de ghivece cu crăciuniţe a căror pupi dădeau în floare. L-a străbătut în doi timpi şi trei mişcări. Era deja la patul unei muribunde. Tânărul care îi făcuse o primire nu tocmai cordială, se străduia din răsputeri, împreună cu o altă persoană de-a locului, să o menţină pe linia de plutire. I-au făcut masaj toracic, i-au aplicat şi câteva electroşocuri. Totul părea în van. Liniile aparatului se uniformizau, cea roşie, cea verde, cea galbenă, cea albastră... Asistentul, cu paşi de uriaş, a străbătut salonul şi s-a oprit lângă doctoresa ce nu ieşise încă din tură. Dezamăgit, oarecum, bâigui:
- Pacienta din patul şase...
- Las-o să se ducă! A mai făcut până acum de trei ori stop cardiac. Nu mai avem ce face!
Am început bine ziua, horror, gândi Simina. S-a uitat la ceasul oval, din plastic, ce era atârnat pe peretele dintre cele două geamuri imense de termopan. Era ora şapte şi patruzeci şi cinci de minute. Până la ora nouăsprezece ce-o să mai urmeze?
Una din cele trei infirmiere a venit cu o candelă aprinsă şi a aşezat-o pe noptiera de lângă patul decedatei. Aceea avea deja unghiile albastre-vineţii, iar ochii, cuprinşi de midriază, păreau că privesc undeva departe, tare departe, dincolo de tavanul alb al salonului, dincolo de acoperiş, înspre zările neştiute de nimeni. La scurt timp au apărut doi malaci, de la morgă. Au luat defuncta cu tot cu cearceaf, au pus-o pe-o targă, au acoperit-o cu o velinţă şi duşi au fost. Infirmierele s-au grăbit ca furnicile să schimbe patul. Pacienta de vizavi, bolnavă de Alzheimer, privea cu ochii daţi peste cap toată scena. Ce pricepea oare din tot ceea ce se întampla în juru-i şi ce nu pricepea? Până unde era normalul, până unde anormalul? Pe fişa ei era trecut la diagnostic: intoxicaţie voluntară cu medicamente.
- Cum poate fi intoxicaţie voluntară, gândi Simina cu voce tare, dacă pacienta are Alzheimer?
- Locuieşte la ţară cu fie-sa, veni răspunsul de la o infirmieră. Este internată de-o lună de zile la noi. Să fi văzut cum a fost când au adus-o aici!
La patul cinci, o pacientă de 62 de ani, transferată de la oncologie. O infirmieră ce avea faţa plină de semne ca de vărsat de vânt, a venit cu o masuţă pe care era o trusă cu fel de fel de instrumente medicale, cutia cu pansamente sterile, sticluţe cu betadină, apă oxigenată, alcool,... A ridicat cearceaful pătat de scurgerile de la rana pacientei, i-a desprins leucoplastul, a aruncat pansamentul în taviţa renală, apoi, aruncându-şi ochii spre Simina i-a spus:
- Curăţ-o şi panseaz-o, trebuie s-o faci ca să te-nveţi, vrei să ajungi asistentă!
Simina a căutat câteva bucăţi de aleză, le-a pus pe pat, lângă trupul pacientei, a luat un boboc din tifon cu forfecele sterile. Infirmiera a turnat cu mărinimie betadină. Simina a început să curaţe tegumentele din prejurul plăgii, să arunce pansamentul, să ia un alt boboc, să şteargă iarăşi tegumentul, în forme circulare, bogate, mari, mici, tot mai aproape de rană, până ce a ajuns la miezul problemei. Rana, carne vie, o gaură de vreo trei degete lăţime, plină de puroi galben, vâscos, ce părea că se revarsă dintr-un hău fără fund. A schimbat nu ştiu câţi bobocei. Infirmiera a săltat cu o mână burta pacientei, care se revărsa în pliuri ca la o fustă plisată. A şters-o cu betadină şi pe-acolo, s-a apucat să pună pansamente pe rană, un strat, încă un strat, mai gros, tot mai gros. Când infirmiera a adus leucoplastul, pacienta a refuzat să i se fixeze pansamentul:
- Nu vreau locoplast, doamnă dragă, nu vreau locoplast, nu ştii ce rău este când îl tragi de pe piele!
- Cum vreţi să vă stea pansamentul dacă nu e fixat cu leucoplast? O să cadă când vă mişcaţi!
- Cum să pice, când eu nu mă rădic din pat, nu vedeţi că tot aici îmi petrec veacul, atunci cum o să cază?
Infirmiera, făcându-se că nu a auzit ce i s-a spus, a reuşit să-i fixeze pansamentul în partea de sus.
- Uite, ce-mi face, doamnă dragă, nu ţi-am spus să nu-mi pui locoplast?
- Bine, nu-ţi mai pun, dacă nu vrei, dar cum să fixez pansamentul?
- Cu pampers, aveţi pampers?
- Da, avem!
- Atunci, cu pampers!
Infirmiera a dispărut pentru câteva momente şi s-a întors cu două bucăţi de pampers. I-a făcut pacientei toaleta intimă, a desfăcut două bucăţi de pampers, a pus una jos şi alta deasupra, pe rană.
- Acum, mă ajuţi să schimbăm patul?
- Da, vă ajut, a răspuns Simina şi au răsucit împreună cearceaful murdar, au întors pacienta, au fixat-o cu o pătură ce-o avea la picioare, au întins cearceaful scrobit şi curat ca lacrima, l-au întins bine-bine, l-au fixat la colţuri, apoi au răsucit pacienta pe partea curată şi au repetat figura cu cearceaful. Practicanta a răsuflat uşurată. Şi-a îndreptat spatele şi s-a prelins spre camera de tratamente.
Tânărul asistent luase la puricat fişele pacienţilor. Citea tratamentul ce trebuia făcut fiecărui bolnav, apoi îi spunea practicantei să ia antibioticele din cutiuţele de carton aranjate pe o cotruţă din rigips, situată deasupra mesei pe care erau aşezate fişele bolnavilor, glucoza, insulina, să facă tratamentul fiecăruia. După, s-au apucat să aspire secreţiile din sondele nazo-gastrice. La unii bolnavi se auzea un hârâit ca la motorul înfundat al unei maşini ramasă fără benzină ori fără motorină. Când au ajuns la cel de-al patrulea, după ce au aspirat secreţiile altor trei pacienţi, privind secreţiile aspirate de la plămânii bolnavului, orezul cu lapte şi nucă de cocos, precum şi cafeaua, luate la micul dejun, i-au venit pe gât. Noroc că avea masca pe faţă şi nu putea nimeni să vadă că Siminei îi venea să vomite. S-a strecurat afară, pe coridor. Geamul care era larg deschis, dădea într-o curte plină de moloz. Ce privire sinistră pentru un pacient! Era înspăimântătoare chiar şi pentru un om sănătos, darmite pentru un bolnav. Revenind în camera de gardă, tânărul asistent luase o caserolă plină cu pansamente şi-a început să scoată câteva.
- Haideţi, să facem boboci, ştiti să-i confecţionaţi, uite aşa!
Împăturea câte o bucată de pansament în două, în formă de triunghi, aşa cum se împăturesc batistuţele colorate ce se pun în buzunarele hainelor bărbăteşti, o punea pe aratător, o răsucea de la bază spre vârf, apoi trecea folomocul pe după deget. A repetat operaţia cu mai multe bucăţele de tifon. Practicanta i-a urmat exemplul. Când s-a considerat că au făcut destui boboci, s-a sigilat caserola şi asistentul a dat să plece.
- Unde mergeţi?, a întrebat practicanta.
- Să le sterilizez, a venit răspunsul.
Simina s-a luat pe urmele asistentului. Au trecut de uşa pe care scria bloc operator, au cotit-o la dreapta, apoi la stânga şi a văzut că asistentul a lăsat caserola pe o măsuţă din faţa unei uşi, după care erau aliniate mai multe aparate mari cât o zi de post. Erau maşini automate folosite pentru dezinfecţia materialelor şi a instrumentelor sanitare. Revenind în camera de gardă, doctoresa ce tocmai a sosit şi era pe aceeaşi tură cu asitentul l-a întrebat, avem colegă nouă? Fără să aştepte vreun răspuns, a întins mâna dreaptă şi a s-a prezentat: Fedora Evan.
- Nu sunt colegă nouă, sunt practicantă, a răspuns Simina.
- Şi unde lucraţi?
- În învăţământ.
- Aveţi un serviciu aşa de frumos!... Şi mie mi-ar plăcea să lucrez cu copiii, cu cărţile... De ce aţi ales să faceţi tocmai meseria asta, doamnă Simina?
- Ca să mă pot ajuta pe mine, în primul rând, apoi pe alţii. Acum cinci ani mama îmi era bolnavă şi fiul meu, care era student prin anul întâi, mi-a spus:
- Mamă, eu nu voi face pentru tine ceea ce faci tu pentru bunica. Tu nu mai eşti fiica ei, eşti sclava ei, tu nu mai ai viaţă personală... Nu spun că nu voi plăti o femeie care să te îngrijească, dar eu...
- M-au durut mult vorbele lui, dar i-am apreciat sinceritatea. Cum eram afectată de cele spuse, m-am destăinuit mamei, care şi ea, tulburată, mi-a spus:
- Eeiii, Simină, Simină! Eu n-o sa mai fiu pe lume, păcat că nu ai o fată! Fetele sunt mai miloase. Uite, eu ce m-aş fi făcut dacă nu te aveam pe tine? Şi nu am vrut sa te nasc… Când eram acasă, la ţară, stăteam de multe ori şi priveam pe geam şi priveam până mi se făcea urât. Mă uitam să văd care cum venea careva la fântână ca să ia apă. Dacă vedeam că rămâne vreo găleată cu apă în butoi, ieşeam să iau ce rămânea de la alţii căci frate-tu, deşi este copilul meu şi venea zilnic la fântână după apă, îşi trăgea apă, umplea butoaiele şi pleca. Nu venea şi el să întrebe, măi, mamă, ai cu ce găti, ai după ce bea vreun strop de apă? Nu trecea să mă vadă decât când luam pensia şi când îşi mai amintea de vreun lucru pe care venea să-l ia şi… l-am purtat în pântece, mă doare! Aşa şi tu, Simină, biata de tine! Ai băiat, n-o să găseşti milă, cine ştie cine îi va suci minţile? Va da după nevastă, după noră!
Peste câteva zile, fiul meu dându-şi seama că a greşit, a încercat să dreagă braga... După ce a murit mama, după ce a trecut perioada de doliu şi mi-am adunat, m-am apucat să fac şcoala.
- Vă înţeleg! Poate şi eu ar trebui să mă apuc să urmez şcoala de asistente. Mi-aş găsi mai uşor de lucru în străinătate, ce ziceţi?
- Nu ştiu, dumneavoastră ştiti mai bine!
- Să nu credeţi că nu-mi place meseria mea, că nu îmi place ceea ce fac, dar parcă aşa am nevoie de o schimbare! Mi-am crescut singură fetiţa. Ştiu cum este când ţi se strânge mormanul de haine nespălate, cam cât dulapul ăsta, când ajungi acasă şi nu ai idee pe ce să pui mâna mai întâi, să faci mâncare, curăţenie sau temele pentru a doua zi. Puneam la maşină câte un rând de haine pe care nici nu apucam să le calc, de multe ori. Le îmbrăcam aşa şi eu şi fiică-mea şi o duceam cu tramvaiul la şcoală, iar eu veneam cu firobuzul la spital. Pe-atunci n-aveam maşină. Am divorţat, mi-am crecut copilul singură. Actualul soţ e cam la 2000 de km depărtare, dar cea mai mare realizare este ca noua soacră se afla la circa 300 de km, mă înţelegeţi?
- Vă înţeleg perfect! Ştiu cum e cu soacrele şi eu aveam una, Dumnezeu s-o ierte! Întotdeauna făceam competiţie… Dacă nu sunt indiscretă, unde este soţul dumneavoastră?
- În Anglia.
- Şi de ce nu mergeţi după el?
- De ce, de ce?! Doamnă Simina, îmi puneţi aceeaşi întrebare pe care mi-au mai pus-o şi alţii. De ce?! Fiindcă am un tată de 94 de ani cu accident vascular cerebral şi o mamă de 87 de ani, plină şi ea de tot felul de boli. Am şi o fiică studentă la Arhitectură care nu vrea să plece. Acum înţelegeţi de ce? Nici nu le prea am cu engleza. Nu spun că nu pricep ceea ce vorbesc englezii, însă nu pot conversa fluent. Eu sunt cu germana. Mi-am dat şi atestatul. La început, am decis că vom pleca împreună în Austria sau în Germania. Pe urmă, el s-a schimbat, a plecat în Anglia... Am 49 de ani. Ce să mai aştept de la viaţă? Acum mă întelegeţi?
- Da, vă înţeleg!
Cât timp au vorbit, doctoriţa a fumat câteva ţigări. Nu era chip ca gânduri răsvrătitoare să nu-i fi tulburat clipele de linişte interioară, altfel de ce şi-ar fi distrus sănătatea fumând? Avea părul scurt, vopsit ca aluna. Culoarea părului mergea cu verdele costumului de doc ce era cambrat. Câteva bijuterii..., pe mâna stângă - verigheta subţire, din platină, la gât, un lănţişor de platină cu un pandativ micuţ, cu diamante, în urechi - cercei micuţi, bobiţe de platină cu diamante, întregeau tabloul femeii suave…
Terminând ultima ţigară, doctoriţa a spus:
- Şi cu toate astea sunt o optimistă convinsă.
- Eu sunt pesimistă, a răspuns Simina.
Conversaţia lor a fost întreruptă de o asistentă ce a venit dintr-o altă secţie.
- Doamnă doctor, la hematologie, o pacientă…
Doctoriţa s-a ridicat de pe sofa şi împreună cu asistentul şi practicanta au coborât un şir de trepte şi au intrat într-un alt salon. O pacientă stafidită, galben-portocaliu la faţă, părea că-şi cântase monadia. Medicul ce era de gardă la secţia respectivă, îi făcea masaj toracic. Bunicuţa avea pe faţă masca de oxigen. Pentru câteva clipe doctoriţa şi asistentul au făcut aceleaşi proceduri pe care mai devreme le-a făcut şi colegul lor. Mai târziu, doctoriţa s-a spălat pe mâini, s-a şters de un prosop curat ca lacrima, agăţat pe un mic cuier, a cerut un pix, pe care i l-a dat practicanta, a deschis foaia de observaţie a pacintei Victoria şi a consemnat decesul. Întorcându-se la secţia lor, în timp ce urcau scările, doctoriţa a simţit nevoia să-i aducă lămuriri practicantei:
- A trebuit să facem masajul pentru a simula în faţa celorlalţi pacienţi şi pentru membrii familiei că s-a făcut tot ce se putea. Din păcate, pacienta era în vârstă, avea 84 de ani şi leucemie în fază terminală. A fost transferată ieri, de la... Nici nu ştiu dacă colegii au apucat să-i facă ceva. Nu cred! Nu ştiu de ce familiile îi mai aduc la spital pe cei care sunt aşa, nu ştiu de ce nu-i lasă să moară liniştiţi în patul lor!
Iar întorcându-se spre asistent continuă:
- Trebuia să mă justific în fata doamnei Simina pentru tot teatrul ce l-am făcut în salon.
Deşi pacienta era vârstnică, cu siguranţă că pentru cineva din familia ei, ea nu avea vârstă, era de neînlocuit. Poate că un nepoţel sau o nepoţică îşi aşteptau bunica să vină acasă întremată, îşi aşteptau bunica care nu va mai veni. Îşi aminti de cântecul lui Tino Rossi, J'attendrai… pe care buni îl asculta la fiecare sfârşit de săptămână, la patefonul primit în dar de la soţul pierdut în bătălia pentru Sevastopol.
Ajunşi la secţia lor, infirmierele serveau prânzul. La patul opt, o pacientă în vârstă de 33 de ani îşi dădea mereu la o parte masca de oxigen.
- Luminiţă, Luminiţă, lasă-ţi masca, astâmpără-te!
Luminiţa se legăna cu capul şi făcea: nnniii, nnniii! Infirmiera ce a ajuns la patul Luminiţei, a întrebat-o pe însoţitoare ce vrea să-i dea în bol, supă, ciorbă de vacuţă, mazăre sau pireu.
- Pireu, veni răspunsul repezit al îngrijitoarei, îi place mai mult.
Practicanta a privit cum îngrijitoarea a luat bolul cu mâncare, a amestecat pireul de câteva ori, a rupt bucăţele-bucăţele aripa de pui ce era cu pireul şi a început să-i dea de mâncare bolnavei imobilizate. Chipul tinerei greu încercate ar fi fost frumos dacă nu i-ar fi lipsit dinţii din faţă şi ochiul stâng nu i-ar fi fost înfundat în orbite, lipsit de licărire.
- Ce a păţit, de ce este aşa?
- Dinţii şi i-a scos singură, când a avut dureri, iar ochiul, tot ea şi-a băgat degetele şi s-a mutilat.
- Nu a bătut-o careva?
- Nu, de ea nu se apropie nimeni din centrul de plasament! Este foarte rea, e epileptică. De mică a fost abandonată de părinţi. Doar noi, îngrijitoarele, ce o mai înţelegem.
Doctoriţa de gardă le-a întrerupt discuţia:
- Vedeţi, doamnă Simina? Numai privind la ceea ce este aici, în jur, merită să fim optimiste! De bine de rău suntem sănătoase, mergem pe picioare şi-atunci, de ce să ne plângem?!
Între timp, asistentul a adus la patul alăturat două pungi de limfă.
- Întotdeauna să verificaţi ceea ce scrie pe eticheta lipită pe pungă şi în general, la medicamente să verificaţi valabilitatea, altfel... plătiţi cu viaţa, riscaţi puşcărie…
La patul din capătul salonului, bolnavul avea logoree. Cu o zi înainte îşi înghiţise jumătate de proteză. Medicii au reuşit să-i scoată proteza din esofag, dar trebuia dus la otorinolaringologie ca să-l investigheze. S-a sunat la salvare. Au venit cei de la Serviciul Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare. Pacientul înşira locurile pe unde a lucrat în tinereţe. Cineva din echipa celor veniţi l-a luat de braţe, altcineva de picioare, l-au ridicat şi l-au pus pe targă.
- Haide, taică, că te vom duce la un alt spital să-ţi facă nişte analize.
- Şi pot munci dup-aia?
- Poţi să mergi şi la plug, dacă vrei!
Au trecut orele de gardă. Simina a plecat de la spital împovărată cu mii de tone pe suflet. În urechi îi vâjâiau vorbele profesoarei de semiologie: „Dumneavoastră sunteţi pregătiţi să faceţi meseria de asistent medical, vă place? Aveţi de-a face cu mizeria umană, cunoaşteţi omul în cele mai urâte ipostaze ale vieţii, mai ales în faza terminală. E adevărat că fiecare dintre noi ne dorim să murim cu demnitate, dar nu de noi depinde, boala nu ne întreabă!“ Ajunsă în faţa spitalului, maşinile zumzăiau ca un roi de albine. Era atâta hărmălaie, atâta nebunie, a ieşit sau a intrat într-o altă lume… A vârât cheia în broască, a deschis uşa locuinţei, s-a dus ţintă la maşina de spălat, a aruncat hainele, a dat drumul să le spele la nouăzeci şi cinci de grade. S-a pus sub duş, a lăsat să curgă apa fierbinte mult timp pe trupul ostenit. Aşa, să curgă apa, s-o spele, s-o purifice, să curgă, să curgă, s-o spele… S-a pus în pat. A încercat să adoarmă. Era obosită, dar ceva nu o lăsa să viseze. Şi-a sunat prietena.
- Olivera, ai fost la practică?... şi începu să-i relateze.
Aceea a ascultat-o ce a ascultat-o, apoi a întrerupt-o:
- Simina, Simina, opreşte-te! Ascultă-mă! Eu am fost la un bebelaş. Nu puteam să stau prin preajma pătuţului că mă umflam de plâns. Părinţii plângeau amandoi. Am fugit să mă ascund pe după dulapurile din salon, să nu mă vadă familia, căci eram cu ochii în lacrimi. Când am ajuns acasă, am plâns vreo jumătate de oră. N-am mâncat nimic şi nici nu-mi trebuie!...
Transfer de liberate… Cât timp stăm în uterul mamei suntem feriţi de toate relele, dar nu suntem liberi. Suntem dependenţi de mamă prin cordonul ombilical. Odată expulzaţi, la lumina lunii, în bătaia vântului, sub arşita vremii, suntem pe cont propriu. Nu mai trăim sub o cupolă protectoare şi acceptăm mai mult sau mai puţin tacit să ne ducem zilele minţind, minţindu-ne, printr-un transfer de libertate. Brrrrrr, gata cu gândurile triste!
În ziua aceea urma să vină „Moş Ciociun cu plete dalbe“ la copiii colegelor. Uşa biroului s-a deschis şi înăuntru a păşit un băieţel frumos nevoie mare, îmbrăcat din cap până în picioare în haine albastre, de deferite nuanţe. Simina s-a repezit şi l-a luat în braţe. Iubea copiii. Micuţul n-a opus rezistenţă, de parcă ar mai fi văzut-o pe Simina şi-n alte dăţi. S-a lăsat purtat pe sus, prin birou.
Simina l-a întrebat:
- Spune-mi, Bogdan, îţi place aici, la mami, la servici?
- Da, a răspuns gândăcelul.
- Şi ai să mai vii pe la noi?
- Spune-i la tanti, a intervenit verişoara lui, când am timp!
Puiuţul, ce a prins din zbor, doar ultimele vorbe ale verişoarei, a răspuns:
- Am timp!
Râzând de drăgălăşenia micuţului, Simina grăi:
- Ooooo, tu ai timp berechet, slavă domnului, mai poţi să vii!
