De ce este viaţa atât de efemeră şi timpul atât de necruţător? De ce nu rămânem veşnic tineri, pentru a ne bucura de albastrul zării, de apusul soarelui, de lumina stelelor? De ce toate se sfârşesc odată pentru totdeauna?
Privesc o fiinţă pentru care nisipul din clepsidra timpului aproape s-a scurs, care în curând se va alătura universului, transformându-se în lumină. Niciodată nu m-am simţit mai neputincios, ascultând cum împleteşte cuvinte tremurânde cu buzele uscate de sete. Îi simt palmele cum îmi ating faţa, cum mă învăluie. Mă simt în siguranţă. Pielea ei catifelată pare că nu a fost atinsă de greutăţile vieţii, dar e din ce mai rece. În jur, o linişte paradoxală este străpunsă din când în când de şoapte, de plânsete, de suspine. Timpul pare că s-a oprit. Trece atât de greu… de chinuitor… mă face să îmi amintesc de vremurile trecute când mă plimbam de mână cu bunica mea pe aleile tomnatice, pline de frunze care foşneau la fiecare pas. Atunci nu înţelegeam ce înseamnă sfârşit, credeam că toţi trăim veşnic într-o lume lipsită de probleme. Atât de naiv… de neştiutor.
Privind frunzele căzând uşor pe pământ, am întrebat: „Bunico, noi nu murim, nu-i aşa? Suntem veşnici”. Cu glasul ei cald şi dulce mi-a răspuns, privind în zare: „Nimeni şi nimic nu e veşnic, nepoţelul meu, doar Dumnezeu. Toţi avem un sfârşit, eu… chiar şi tu”. În acel moment toată lumea mea se năruise… nu mai eram nemuritor. Am întrebat din nou, cu lacrimi în ochi: „Şi când va veni sfârşitul, bunico, când vom muri?” Cu acelaşi calm, răspunse: „Nimeni nu poate şti… doar Dumnezeu, dar ţie îţi pot spune că mai ai mult timp”…
Pentru acele clipe am vărsat multe lacrimi, confuz, dezamăgit, gândindu-mă că toate persoanele pe care le iubesc vor sfârşi cândva şi eu odată cu ele… Dar, în scurt timp am acceptat gândul: Totul are un sfârşit…
Dar de ce chiar acum? De ce nu mă mai pot plimba încă o dată de mână cu bunica mea? De ce nu pot să fiu din nou naiv, să cred că suntem toţi nemuritori? Vreau să ştiu de ce sufletul ei se află acum chinuit într-un corp care se stinge uşor, care va deveni una cu pământul? Te rog, nu pleca acum, mai stai... nu poate fi adevărat… vreau să rămâi pentru veşnicie!
Acum înţeleg… Toţi suntem egali în faţa unui singur Dumnezeu… Nu contează cât de bogaţi sau cât de săraci trăim… Suntem unici în felul nostru, dar egali în acelaşi timp… Toţi împărţim aceeaşi soartă… acelaşi unic sfârşit!