Dominic Diamant: DUIOASE REVERII (Poeme)

E L E G I A C Ă

Ou sont les neiges d’antan ? This is the question

Ou sont les grands et ravissants(eclatants) poets ?

Uitarea şi neantul conlucrează

Să-i mistuie febrile şi discret

Ce sumbră, nemiloasă perspectivă

L-întâmpină pe orice creator

Şi, totuşi, poezia se cultivă

Necontenit, cu dragoste şi spor

Eu însumi, aşteptat la cotitură,

Nu-mi fac în van iluzii, nu mă tem

Atâta timp cât scrisul îmi procură

Delicii dulci ca un vrăjit blestem

Natura noastră este programată

În modul cel mai drastic şi sublim

Să nu ne pierdem firea niciodată

Şi creatori prodigioşi să fim

Neantul şi uitarea să pândească

La cotitură, este treaba lor

Cât dăinui-va speţa omenească

Le va-nfrunta-ntr-un mod tulburător.

***

UN DIALOG RATAT

Ce-ţi mai place să baţi câmpii

Dându-te de creator !

Dar n-o fac stupid,ca tâmpii

Fără urmă de umor !

Divagarea ce-ţi mai place

Cum te mai încurci cu ea !

Pentru că o fac în pace

Nu mă ştie (mă-nfruntă) nimenea !

Şi-apoi, ce ai tu cu mine

Dacă vreau să mă prostesc ?

Da, dar nu te văd prea bine

Ai un aer nefiresc !

De-ai avea un stil anume

Să-l seduci pe cititor

N-aş mai ţine să văd cum e

Scrisul tău reformator !

Ia mai lasă-mă, amice

Cu vrăjeala ta, cu tot

Că nu-mi pasă, orice-ai zice,

Ştiu că nu-s un idiot

Fac ce-mi place, cum îmi place

Şi, cu asta, suntem chit !

Iartă-mă, te las în pace,

Văd că nu am nimerit

Eu credeam, speram în tine

Însă nu m-am aşteptat !

Pa şi pu ! E foarte bine

N-oi fi tu vreun inspirat ! Pam-pam !

***

F E R I C I R E P I E R D U T Ă

Atâtea clipe de singurătate

Se duc şi nimănui nu-i spun nimic

Momente-n care inima îmi bate

Cu dragoste, şi n-am cui s-o dedic

Atâtea clipe lungi de reverie

Şi zbucium gratuit donquijotesc

Se irosesc, dorindu-le să fie

Nepreţuite, doar să te găsesc

Atâta timp ce-aiurea se destramă

Când împreună am putea să fim

Mă umple de durere şi de teamă

Că pierdem, vinovaţi, ceva sublim

Tu nu ştii ce cu mine se petrece

Eu despre soarta ta nimic nu ştiu

Şi toată depărtarea asta rece

Ne face viaţa un imens pustiu

Câtă iubire, Doamne, irosită

În clipele ce singure se scurg

Când lumea infinit mai fericită

S-ar cuveni s-ajungă în amurg.

***

UMILA MEA PĂRERE

( pe punctul de plecare

ce-atâtea lacrimi cere

şi nicio noimă n-are)

Bordelul planetar care prosperă

Nu e scorneala unui biet nebun

Rătăcitor pe-aici, din altă eră,

Bordelul planetar este un bun

Din care muritorii apţi de luptă

Cu arma din dotare-asupra lor

Cu-o frenezie stranie se-nfruptă

Încredinţaţi că n-au vreun viitor

Sub diferite firme-nşelătoare(atrăgătoare)

Şi luminoase, ce în draci răsar,

Oriunde lumea suferă şi moare

Te-ntâmpină sinistrul lupanar

E un contract tacit ce se respectă

De toţi rătăcitorii pe pământ

Indiferent de vârstă, sex şi sectă

Cât acuplării programaţi ei sunt

Morala e doar o sperietoare

Ce vântură planeta cu dichis

Ca să se ştie c-adevărul doare

Şi despre… nu mai e nimic de zis

(…spuneţi, ce-ar mai fi de zis )

***

UN FILM FANTASTIC

Filmul fantastic care mă exprimă

E-n plină derulare şi avânt

Cu-o existenţă tragico-sublimă

Fără asemănare pe pământ

Atâtea taine şi necunoscute

Conţine-n ţesătura lui încât

E imposibil să le-mifac ştiute

Fără a fi blamat şi ocărât

În existenţa-mi plină de păcate

Şi întâmplări atât de greu de spus

În situaţii mult prea complicate

Iubirea, doar, rămâne mai presus

Cu ea şi datorită forţei sale

Prin vămi nenumărate am trecut

Şi-am reuşit să-mi săvârşesc o cale

Spre idealu-mi demn de absolut

Iubirea mi-a fost pavăză şi armă

M-a susţinut şi m-a încurajat

A fost precum pikamerul ce sfarmă

Granitul, când am fost însingurat

Doar prin iubire filmul vieţii mele

O saga-epopee a-mplinit

Şi înc-o caut, singur printre stele,

Pe Dulcineea mea din infinit

Filmul fantastic poate să se rupă

Neprevăzut, în orişice moment

Dar viaţa mea din el, de-acum şi după,

Rămâne, un magnific monument.