Cu cea mai recentă carte de poeme, Ştefan Doru Dăncuş cred că îşi găseşte cea mai bună voce poetică a sa de până acum. După mai multe cărţi de poezie şi proză, într-un sinuos-proteic periplu existenţial şi scriitoricesc, început la Sibiu, acum aproape 20 de ani („Dormi în pace, Doamne! Antidiavolul”, poezie-eseu, Ed. Euphorion, Sibiu, 2006; volum în care scriitorul îşi prevedea dispariţia cândva la începutul tristului nostru secul, dar, iată, din fericire, teribilul eveniment nu s-a şi întâmplat!), şi continuat cu volumele de poeme: „Lume de mântuială. Amândoi”, „Apocalipsa după Dăncuş”, „Casa memorială Dăncuş”, „Întoarcerea poetului risipitor” şi „Scrum/ Cendre”, alături de volumele de proză „Sex cu femei”, „Poveşti pentru Gabriela” şi „Bărbatul la 40 de ani”, pe fundalul unei vieţi încărcate de varii şi stranii slujbe, peripluri şi experienţe (în prezent poetul şade la Târgovişte, unde conduce revista şi editura „Singur”, deşi locurile lui favorite, se pare, sunt în Maramureşul natal sau la „Crucea lui Dăncuş” din Munţii Coziei), Dăncuş scrie acum o carte de poezii dincolo de orice mode poetice, tehnici scriitoriceşti sau adaptări douămiiste, o carte de poezie pur şi simplu, intitulată şi mai simplu „Avans şi lichidare”.
E vorba de 88 de poeme, în versuri clasice cu ritm şi rimă (de la versul scurt, popular aşa-zicând, până la endecasilab, cu rimă mai ales împerecheată, dar nu lipseşte şi distihul), pe care le putem împărţi în trei categorii: poezie socială (rar sau aproape deloc prezentă azi la noi), poezie de tip „psalm”, arghezian sau de altă factură şi poezie de dragoste. Poezia „socială” îl are, desigur, ca model, pe Eminescu (vezi în acest sens poezia „Bolnav în Bucureşti. Lui Eminescu”), imprecaţile, tristeţile şi revoltele poetului fiind, de multe ori, antologice (vezi „Ţara mea”, „La Cimitirul Vesel”, „Popor de părăsiţi”, „Concurs de poezie”, „Stadioane şi seminţe”, „Pentru România asta” etc.). Iată câteva versuri din poemul „Popor de părăsiţi”: „Ne sapă diplomaţii lumii groapa/ Vor România sufletul să-şi dea/ Noi nu suntem doriţi în Europa/ Aşa că n-o dorim nici noi pe ea// Ei şi-au făcut averi legale iarăşi/ Au vile, au maşini, au funcţii mari/ Tovarăşi fost-au – iarăşi sunt tovarăşi/ Iar noi – eternul neam de opincari// Copiii lor fac şcoli sofisticate/ Vor prelua ştafeta zâmbitori:/ Un bici financiar pe-acelaşi spate/ Ce spune: scoate banii că te-omor!” sau din „Ţara mea”: „Ţara mea nu-i tocmai cea mai bună/ dar deja toţi corbii sunt vampiri/ Strig acestor corbi ce iar se-adună:/ Ţara mea nu-i buletin de ştiri//...// Cimitirul ăsta ce vă place/ Nu include prostul obicei/ De-a ne-nveşmânta în straie dace/ Dacă urşii nu ne pot da piei//...// Nu-i normal să strici o rânduială/ Fără a lăsa ceva în loc/ Ce să fac? Istoria e goală/ Şi-am făcut pe muntele meu foc// Pun iarăşi de-un ceai. Isus din temple/ Vrea să mă întrebe ce mai am/ Cu tarlaua asta de exemple/ Căreia mă-ncumet să-i spun neam//...// Şi mi-i greu. Şi-s încă-n viaţă./ Tare-aş vrea pe toate să le-amân/ Şi nu pot. Şi plâng aici de faţă/ Ca şi cum doar eu mai sunt român.”
Volumul cuprinde multe foarte frumoase şi triste poeme de dragoste, adresate iubitei de ieri şi de totdeauna, ca în această superbă „Cârciumă cu poeţi”: „La ce ai venit? Nu voiam să te văd/ faimoasele nopţi nu în mine s-au stins/ Când vii – ştii, frumoaso – că-n mine-i prăpăd/ Și-s gata şi stele să ucid dinadins// În cârciuma asta cu oameni pierduţi/ În care doar moartea sclipeşte-n cuţite/ De ce părul mi-l dai de pe ochii că- zuţi/ De se pierd din artere mii de stele căzute// Rămân fără grai, fără pâine şi vin/ M-aş duce la tine de-ai spune pe unde/ Legenda există – muri-o-aş mai lin/ Din tine m-aruncă, la piept mă ascunde// Atâta tristeţe n-am unde s-o duc/ Frumoasă cum eşti nu ai ce să devii/ la sânul tău drag de-aş putea să ajung/ Murio-aş pe moarte şi asta ar fi// Cu părul în ochi mi-este bine să vii/ Obrajii în palme de ce vrei să-mi iei?/ Nu plânge. Mă uit către stele târzii/ Mi-e bine aşa orice-ai vrea să mai vrei// La ce ai venit? Sunt beţiv şi bolnav/ Povestea aceasta n-ai cum o lua/ E cârciuma mea şi hangiul cel grav/ Te-a dat iar afară din memoria mea// Frumoasele nopţi doar cu pâine şi vin/ Cu stele, cu zori – eu prin viaţă pierdut/ Să strig, unde eşti? – să te chem mai puţin/ Să aflu de ce păru-n ochi mi-a căzut”.
Psalmii lui Dăncuş (există şi un poem în volum intitulat „dăncuş de toamnă”, de parcă ar fi vorba ori de un substantiv comun devenit paradigmă a suferinţei şi melancoliei absolute, ori un tip anume de poem, cum ar fi sonetul sau rondelul, un fel anume de elegie!), sunt convorbiri, directe sau piezişe, cu un Dumnezeu al tristeţii, al dejnădejdii, al beţivilor şi gunoierilor, tari ca palinca de cracă de Maramureş şi înţelepte şi blajine ca ceaiul fierbinte la munte, pe pragul rusticei colibe, într-o seară de toamnă: „Câte nopţi am petrecut în tihnă/ La un ceai firbinte povestind!/ E târziu acum, hai, dă-mi odihnă/ Pe un pat de cetini să mă-ntind// A rămas de lume să mă lege/ Azi, când sunt bătrân, bolnav, sărac/ Un ceai rece-ntr-o cabană rece/ Peste care plouă de un veac// Doamne, nu mai am nici o scăpare/ Fibră sunt de lemn şi piatră-acum./ S-a desprins din mine o cărare/ Şi s-a depărtat încet de drum” („Rugă montană”). Din aceste inedite convorbiri cu Dumnezeu se desprinde în volum şi o variantă existenţială a eului liric, de expresie directă, prin câteva poeme răsfirate ici şi colo, punctul de plecare fiind aici: „Sunt un biet Dăncuş. Tu – Dumnezeu/ N-am să-şi fiu locţiitor, nu pot/ E mai simplu eu să fiu tot eu/ Cu altarul din genunchii cu tot” („E mai simplu”). În multe cazuri, astfel de poeme recurg la graiul maramureşan, ca şi când doar vocea îndepărtată a copilăriei ar mai exista în poezie şi pe pământ: „Ce poet frumos făcut-ai Doamne/ Tăte-s lesne-amu da’ numa’ că/ Fă cumva să fac o cale-ntoarsă/ Fă-mă clopot în beserică// Fă-mă un poet care alină/ Fă-mă sămn de mână-ntre aldine/ Când deştid fereastra către mină/ Și de-afară numa’ noapte zine” („Privind un poet”).
Cu acest volum, Ştefan Doru Dăncuş nu doar că ne unge la suflet cu poemele sale, dar ne dă şi dovada unei vocaţii poetice de netăgăduit şi de calitate înaltă, într-o lume literarpoetică, cea de azi, fandosită mai mereu în fade abstracţiuni, false confesiuni şi visceralitaţi biochimice lipsite de orice fior liric şi metafizic.