Nicolae GEORGESCU
MELANIA CUC, ÎN CONTINUĂ CĂUTARE DE LOCURI, DE FIGURI, DE TERITORII MEREU NOI
Poetă, prozatoare, ziaristă, eseistă, pictoriţă: Melania Cuc poate adăuga, încă, în numele său, în condeiul şi fapta sa, multe şi diverse alte calităţi de acest fel, ţinând, parcă, să ne spună că provincia este enciclopedică iar intelectualul de provincie este absorbit de idealul universalismului. Impresionant este modul cum îşi ţese autoarea opera literară: volume de poezii alternează bine calculat cu proza scurtă, eseurile şi articolele de gazetă pigmentează, din când în când, rafturile (sau, mă rog, raftul cu cele 28 de titluri ale sale realizate până acum). Nu cred că este o indecizie a fixării într-o (singură şi solidă) zonă ci, după câte am observat citind oarecum ritmic cărţile sale, una se explică prin alta, se continuă, se reia. În toate tronează imaginea, Melania Cuc fiind în continuă căutare de locuri, de figuri, de teritorii mereu noi. E ca şi cum ai vedea tot cu alţi ochi acelaşi peisaj general, din unghiuri diferite. Nu se repetă nicăieri, dar totul pare o repetiţie generală în vederea unui spectacol care mereu se amână.
Acest roman al său, numit „Vara leoaicei”, cucereşte prin coborâşuri şi urcuşuri, un fel
de sinusoidă care pune în mişcare nu numai relieful, dar şi timpul, şi sufletele oamenilor, şi istoria. Prezentul, practic, nu există: din când în când îl ghiceşti într-o adunare de snobi, într-o negociere de anticari, într-o aventură (repetată) de-a căutatul comorilor prin grote. Există, însă, trecutul, cu o adâncime maximă în vremea cavalerilor cruciaţi – şi cu ridicări spre actualitate (care actualitate nu înseamnă, însă prezent, ci doar ceva perceptibil prin ceea ce ne pune la îndemână prezentul) – şi există ceea ce s-ar putea numi fantastic şi care ar putea fi o proiecţie în viitor.
Fantasticul Melaniei Cuc, însă se îmbină cu S.F.-ul şi nu dăinuie în materia epică, ci mai mult în imaginaţia cititorului. Complicele autoarei, cititorul, este stârnit, obligat să recurgă la instrumentalul pe care i-l oferă mai ales filmul actual de groază – şi se autolinişteşte, astfel, într-o lectură plăcută, chiar pleziristă. Istoria străveche (medievală) are, ca instrument de aducere în atenţia aceluiaşi cititor fidel, obiectele de artă. Lungi şi amănunţite descrieri de obiecte vechi, „de artă” sau numai vechi, îi dau autoarei posibilitatea creării unei atmosfere admirabil ţesute în jurul personajelor. Ar mai fi de căutat ceva între aceste instrumente: aşa cum S.F.-ul foloseşte la imaginaţie, lumea obiectuală la atmosferă – ar trebui ca pentru descrierea sufletească să avem la îndemână cuvântul. Melania Cuc nu se lasă ispitită de cuvânt, îl păstrează pentru vreun volum de versuri care va urma, probabil, după acest roman. Foarte economicoasă cu istoria (pe care, repet, o atmosferizează prin lucruri, nu recurgând la tratate, documente, istorii etc.) – autoarea este la fel de calculată cu expresia necesară descrierilor sufletului interior, face psihologie mai ales simbolică, elaborează trăiri din câteva trăsături şi mai ales din locuri comune.
Romanul maschează, oarecum, un eu singuratic în căutare de locuri şi lumi potrivite. Există un spirit al locului care cheamă şi este căutat, sunt umbre în pereţi şi şoapte omeneşti în frunzişuri, dar nu pare a exista destin, legea de bază a fantasticului. Acesta este înlocuit cu deducţii logice, în cheie actuală. O tensiune între straturile de personaje te ţine locului în lectură, un dialog cu autorul constructor se iveşte de la sine: simţi că-şi va construi personajul aşa, şi nu altfel, că tu însuţi ca cititor, l-ai construi altfel, că se poate şi în alt mod (deci, dacă destin nu este, logica aranjamentelor poate lucra în voie).
Simţi, cu alte cuvinte, intenţia de şantier, de laborator, invitaţia creatorului către uneltele şi realizările sale, chiar către recitirea cărţilor comune. O atomizare continuă a realităţii, ca tendinţă de stabilire în tabel, de definire, te face să urmezi firul narativ – rezultatul fiind o carte oarecum cărnoasă, biologic devorabilă, ca să zic aşa. O carte frumos gândită, realizată întocmai cum şi-a dorit autoarea, care se va aşeza în raftul înfăptuirilor sale, nu ne îndoim, în mângâierile multor cititori.
---------------------------------------------------------------
*Prefaţă la volumul „Vara leoaicei” de Melania Cuc. Editura ZIP, 2012
Nicolae GEORGESCU
