CLOVNUL TOTO
Fulgi mari dansau un vals de decembrie, nu foarte friguros. Toto, clovnul de la Circul Mare era foarte trist. Şi cum să nu fie când ştia că în curând va sosi Crăciunul şi el, nu găsăse un brad să-l împodobească pentru fiul său Răzvan.
Mergând încet spre casă, cu paşi apăsaţi prin zăppada moale, ducea în suflet vestea tristă pentru fiul său, lipsa bradului. Cum va reacţiona oare Răzvan? Va plânge cu siguranţă. El, marele Toto, aşa cum i se spunea la circ, dorea să îi ofere o viaţă frumoasă copilului său, mai ales de când îi murise mama. Cuprins de gânduri nici nu a auzit când îl striga cineva. A simţit o bătaie puternică pe umăr. S-a întors cu teamă şi a rămas fără cuvinte. În faţa sa nu era altcineva decât Moş Crăciun.
- Te-am strigat pentru a te linişti. Fiul tău este vesel acum, se bucură din suflet pentru că tocmai a descoperit bradul împodobit de mine şi bineînţeles cadourile.
După ce i-a spus aceste cuvinte Moş Crăciun i-a aşezat în mâini o crenguţă de brad cu un glob sub formă de inimă şi s-a făcut nevăzut.
După un anumit timp, trezit la realitate de zgomotele oraşului, a pornit spre casă. Intrând, a descoperit un brad împodobit aşa cum şi-l dorise pentru fiul său. Copilul fericit se juca pe covor cu un trenuleţ. Când şi-a văzut tatăl a alergat la el şi l-a îmbrăţişat.
-Tati, tati, a venit Moşul. Păcat că nu este şi mama să se bucure cu noi.
Atunci Toto şi-a amintit de globul sub formă de inimă pe care-l pusese în buzunar şi l-a aşezat cu grijă în brad, răspunzându-i în gând copilului ,,Dar poate că este!”. Această seară de Ajun a fost cea mai frumoasă din existenţa sa.
STELUŢA
A sosit şi mult aşteptata vacanţă de iarnă. Andrei este bucuros pentru că va merge la bunici, la ţară, unde se va distra foarte bine cu prietenii săi. Pentru el vacanţele la bunici sunt cele mai frumoase, cele mai încărcate de bucurii. Aici, bunica, o femeie blândă şi bună, îl răsfaţă cu plăcinte şi gogoşi după reţete numai de ea ştiute, iar bunicul îl educa să respecte păsările şi animalele, povestindu-i întâmplări din viaţa sa. Nici de creşterea plantelor şi a florilor nu uitase bunicul să îi povestească. Copilul îl iubea tare mult pentru lucurile interesante pe care i le spunea.
Însă în această iarnă nici nu ştia ce surpriză îl aştepta. Iapa din curtea bunicului pe care o chema Bella, devenise de curând mămică.
Drumul spre bunici a fost destul de lung dar şi foarte frumos pentru că peisajul din acea zonă de munte era copleşitor. Afară, fulgii mari de nea se aşterneau pe pământ, cernuţi parcă din sacul timpului de poveste. Ajuns la casa bunicilor a alergat să-i îmbrăţişeze oferindu-le mici cadouri cumpărate de el. Pe masa din bucătărie îl aştepta un platou mare cu prăjituri.
Bunicul l-a luat de mână şi l-a dus în grajd pentru a i-l prezenta pe noul membru al familiei – micuţul mânz. Era mic dar vioi şi avea în frunte o pată albă ce semăna mult cu o stea.
Bunicul i-a spus să aleagă el numele, dar cu grijă pentru că era fetiţă „copilul” Bellei. Ce idee!
-Bunicule, o va chema Steluţa! A exclamat bucuros copilul.
În noapte magică de Ajun, Andrei şi-a rugat bunicii să o lase şi pe Steluţa în casă, să îl aştepte împreună pe Moş Crăciun. Pentru că îl iubeau foarte mult, bunicii s-au gândit să-i îndeplinească dorinţa şi au lăsat-o pe Steluţa în casă. Copilul a aşteptat până spre dimineaţă venirea Moşului, apoi a adormit. Bunica l-a purtat pe braţe până în camera lui, iar bunicul, cu mare grijă, a dus căluţul în grajd.
Andei visa cum alerga pe dealurile din împrejurimi având-o alături pe Steluţa. Soarele cu razele sale îi mângâiau faţa.
-Este Crăciunul!, a strigat copilul uitându-se pe fereastră.
Când, ce să vezi! În curte era un om de zăpadă şi lângă el multe cadouri. S-a îmbrăcat repede, a fugit afară. Un singur cadou nu îi aparţinea – două legături de morcovi şi câteva mere frumos aranjate într-o cutie aurie. Moş Crăciun se gândise şi la Steluţa! Andrei a alergat cu micul dar în grajd unde i l-a oferit Steluţei. Aceasta a început să ronţăie fericită.
COPILUL FĂRĂ INIMĂ
Paul este un copil singuratic. De curând a împlinit paisprezece ani. În urmă cu trei ani îşi pierduse tatăl şi acest eveniment îl marcase. Mama, rămase singură, dorea ca el să se implice mai mult în viaţa de familie, să o ajute în anumite treburi gosopdăreşti, dar parcă nici nu o auzea. Se îndepărtase chiar şi de cei mai buni prieteni şi colegi. Şi cu animalele se purta urât. Le lovea uneori cu pietre.
Inima lui se împietrise. Nu credea nici în magia sărbătorilor de iarnă sau în Moş Crăciun. Nimic nu îl mai impresiona. Uitase să mai dăruiască. Abia aştepta vacanţa de Crăciun pentru a sta la televizor.
Cu gândurile la vacanţă a urcat scările blocului şi s-a apropiat de lift. Cu paşi mărunţi, spijinindu-se într-un baston, a intrat în holul blocului, un bătrân. Ridicând pivirea spre Paul i-a spus cu glas temurând:
- Tinere, te rog ajută-mă să iau bagajul de afară şi să-l pun în lift. Trebuie să ajung la etajul cinci.
- Vezi-ţi de treabă, tataie, crezi că nu am ceva mai bun de făcut?, a răspuns băiatul pe un ton dur. De ce pleci de acasă singur? Cheamă-ţi copiii să te ajute!
- Eh, ce bine ar fi să am un sprijin, dar din păcate sunt singur, a oftat bătrânul şi a înaintat încet.
Paul l-a privit de sus şi a urcat în lift. „Ce chestie! Şi bătrânul ăsta...”, s-a gândit. A intrat în casă, a mâncat ceva foarte repede şi s-a aşezat în faţa televizorului. Totuşi figura bătrânului avea ceva... cunoscut. Îl impresionase, dar copilul nu voia să recunoască.
La un moment dat a sunat cineva la uşă. Paul s-a gândit că poate fi mama. A mers şi a deschis. În pragul uşii stătea acelaşi bătrân.
-Dumneavoastră aici? Aţi greşit etajul. Suntem la şase şi nu am cu ce să vă ajut, i-a răspuns Paul tăios.
-Stai dragul meu, nu am greşit! Aici locuieşte familia Popescu, nu?
-Da.
-Eu sunt unchiul tatălui tău. Am venit tocmai de la Brăila până la voi pentru că nu mai am nici o rudă apropiată. Ştiu, nu mă cunoşti şi poate nu mă crezi, dar am aici câteva documente care pot dovedi acest lucru.
Paul uimit dar şi puţin agitat nu ştia cum să reacţioneze, când uşa liftului s-a deschis şi a apărut mama sa. În câteva cuvinte bătrânul i-a explicat şi ei situaţia sa. Generoasă, doamna Popescu l-a invitat în casă şi l-a tratat cum se cuvine, în contradicţie cu ceea ce gândea Paul.
Mama i-a propus unchiului să doarmă pe canapeaua din salon. Paul nu se putea obişnui cu gândul că, din acel moment viaţa lor s-a schimbat. Bătrânul avea să locuiască împreună cu ei până la sfârşitul zilelor.
Nervos, Paul a plecat să se plimbe. Chiar dacă afară începuse să ningă simţea nevoia de aer. Tot gândindu-se la problema cea nouă, nu a observat un mic ochi de gheaţă şi a alunecat. Brusc, a fost trezit la realitate. A simţit o durere puternică la piciorul drept. Ceva se întâmplase. Au sărit să îl ajute mai mulţi necunoscuţi. Au chemat ambulanţa şi a ajuns la spital. Medicii de gardă au spus că are o fractură şi că trebuie să îi anunţe familia. În mai puţin de o jumătate de oră a venit şi mama care l-a găsit cu piciorul în gips.
După acest incident a ajuns acasă. Cu greu l-au transportat câţiva vecini până la etajul şase. Paul a observat ce înseamnă unitatea şi omenia. Pe acei vecini nici măcar nu îi saluta şi totuşi ei l-au ajutat. Unchiul a venit încet lângă pat şi a început să îl încurajeze. Trecuse şi el îintr-o întâmplae asemănătoare. În fiecare zi, bătrânul îi povestea câte o poveste cu tâlc încercând să îi îmblânzească inima împietrită.
A venit seara de Ajun. Bătrânul a început să povestească cum erau sărbătorile de iarnă altădată. Ningea din abundenţă, copiii mergeau la colindat, gospodinele pregăteau anumite mâncăruri şi prăjituri, specifice zonei. Tot povestind a simţit cum îi vine rău. Copilul a intrat în panică. A telefonat la salvare. Şi-a sunat mama şi i-a explicat despre situaţia unchiului. A început să plângă şi i-a spus bătrânului:
-Te rog să îţi revii, fii puternic, nu vreau să mori, eşti singura mea legătură de familie cu tata, înţelegi! Aşa cum eşti, puţin cicălitor, să ştii că te iubesc, a mai îngăimat băiatul.
Bătrânul l-a auzit ca prin vis şi a zâmbit. Bulgărele de ghiaţă din sufletul lui Paul se topise.
După ce medicul de la ambulanţă l-a restabilit, unchiul a trebuit să se odihnească. Atunci când s-a trezit i-a mulţumit copilului spunându-i că aceste cuvinte au alcătuit cel mai frumos cadou primit de el. A întins mâna şi a luat după noptieră un mic dar. Paul l-a desfăcut şi a văzut o cutie frumoasă, din lemn, pictată. Înăuntru a găsit un ceas şi fotografii cu tatăl său când ea copil. Lângă bradul împodobit au început depănarea amintirilor. Mama le-a adus prăjituri şi i-a privit cu drag. În sfârşit fiul ei îşi deschisese sufletul.