Quantcast
Channel: Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Viewing all articles
Browse latest Browse all 9029

ANGHEL ZAMFIR DAN: MEMORIA ANTICIPAŢIEI

$
0
0

   La  început  am  zărit o lumină, ceva  alb ce  venea  de  departe, un fel de  voal  ce  se  schimba  în fel de  fel  de  nuanţe. Nestatornic,  albul  acela  se  transforma când  în gry  cenuşiu, înverzit  pe  la  capete, când  se  păta  de un  albastru intens, ca  în final să rămână  o ceaţă  roşiatică  prin care  bâjbâiam căutând  o ieşire.

          Afară  totul  era  un amalgam de impulsuri, de  culori  fără sens şi  sunete fără finalitate. Parcă urcam o  spirală unde  culorile începeau  să  intre  în forme,  apoi  în imagini,  zgomotul  devenea  semn,  adierea   atingere.

          Străbăteam  alunecarea  aceea  călduţă şi  la  capătul ei  se  contura  ceva  cunoscut, în altă  formă  auzit şi văzut,  mai bland şi  mai  bun  decât  tot  şi de  toate, ceva  ce  îmi lua  şi oprea teama  de  plângeri.

         - Era   MAMA !

Luasem deci  forma  genomului  uman. Ea  mă  crease  din celulele ei  şi  acum m – a scos  la  lumină  dându- mi  un strop din suflarea  eternă a vieţii.

- Ce  orbitoare-I  lumina !                                                                             - Ce  asurzitor  este  zgomotul  timpului!

- Gândesc, deci  sunt viu ! Recunoscându-mi  izvorul acopăr  deja o  parte a necunoscutului  din care  veneam şi  în care  în  curând  voi  intra.

Deasupra mea o  a  doua  imagine venea  şi  pleca învăluită într o  formă  exuberantă a bucuriei. Venise  şi a  doua  măsură a  primului  impuls ce  o  ajutase  pe  Mamy s-mi  dea porţia  mea  din  veşnicia genomului  uman.

- Era   TATA !

EI  erau  procreatorii  mei, CEI ce  m -au  adus într-o  altă  formă structurală  a existentei, într-un spatiu  şi timp cu  totul  nou pentru  mine, unde  urmează  să  îndeplinesc  rolul  unui   umanoid   cu  tot  ce  e bine  şi rău  în această  formă de  organizare a  materiei inteligente

   Şi  totuşi, pe  aici, parcă  am  mai  fost  cândva… Ce-I  drept  erau  alte  imagini şi  altfel  de  sunete, într-un cu  totul alt timp şi într-un spaţiu  total  diferit. Pe  atunci  eram  un copac şi  priveam totul din puct de  vedere al  frunzei.  Lumea  o  vedeam  toată  în verde, sau  în  culorile  adiacente  născocite  de  minunata  lume  a  florilor  ce  creşteau sub crengile  noastre împodomindu ne cărările în  culorile  lor. Aerul îşi  schimba  zilnic  mirosul  în funcţie de  ce  flori îşi  desfăceau  petalele în  perioada  aceea . Pe  jos  alergau  necontrolat fel de fel de insecte  şi  găze. Prin aer  zburau o  mulţime  de păsări  multicolore  ce  înnobilau aerul cu  cântecele  lor  ademenitoare  spre visarea  a  tot ce  e mai  frumos  şi plăcut  când  eşti  viu, sănătos  şi  fericit. Oamenii , pe  atunci,  nu  existau. Genomul  uman încă  nu avea definitivat  un nucleu  din care  să  poată apărea procreaţia. Animale  imense  ne  tot  cutreierau  adâcurile  pădurilor  nesfârşite rupându- ne   crengile,  luptându - se  între  ele  pentru  viaţa  mereu  nesigură, nehotărâtă cui  să  îi dea  mai multă  întîetate . Apoi au început să  vină din spaţiu fel de fel  de  maşini  zburătoare. Trimiteau  înspre noi un fel  de unde  ucigătoare a  căror  lumina  era  atât  de  firbinte că  topea  până  şi  piatra  de  sub  rădăcinile  noastre. Totul a  dispărut într un scrum  ars de  focurile acelea  injectate din maşinile lor  zburătoare. Noi  o   parte a  copacilor  am  rezistat . Parcă  ne  cruţau  special, semn că  aveau  nevoie în viitor  de  noi  şi de  umbrele  noastre. Prin aer  a plutit  ani  în şir  cenuşa  viului ars. Încet, încet s-a  aşezat  pe  pămînt şi  parcă  hrana  solului nostru a  devenit mai gustoasă şi noi, copacii rămaşi, puteam să  creştem mai  mari  şi  mai  repede. Dispăruseră  animalele acelea  imense  ce ne  tot  rupeau  crengile  şi  ne loveau cu trupurile lor înfiorătoare. La un  moment  dat, cei  ce au tras cu  focurile acelea ucigătoare au  început să se  apropie de  vărfurile  crengilor  noastre. Atâta  ne  mai  priveau, ne  cercetau,  gustau  din licoarea  funzelor noastre, veneau şi  plecau  , pâna într o zi   când   au  coborât printer noi. Cu  paşii lor uriaşi  au  început sa ne  cutreiere  adâncurile  pădurilor  virgine. Din loc  în loc  se opreau  şi  începeau să se  aşeze.  Ziua îi vedeam preumblând făra temei, de  colo  colo. Noaptea intrau  în maşinile lor  zburătoare, sau  în hăurile  de  sub  rădăcinile noastre. Ne  urmăreu pas cu  pas  evoluţia şi când  a  venit  vremea  toamnei, au  început să  încerce  a  ne  mânca  din  seminţe, din fructele  noastre  sălbatice  ce  creşteau până atunci  fără să şi  dorească  un scop  anume. Probabile  le au  plăcut roadele  noastre  că  începeau să  ne  culeaga  în mod  ordonat  şi să  ne pună deoparte. Nu erau  aşa  mulţi, probabil doar cât au  încăput iniţial în maşinile lor   zburătoare. Difereau ca  şi chip , culorile lor   variau de la  negru spre un galben de  floare  plăpândă. Mereu erau  doi. Unul era mai înalt, mai solid, mai puternic . Prin forţa  lui reuşea  să  mute orice  piatră le  stătea lor  în cale. Celălalt, părea  mai  plăpând, mai  firav, cu  trăsături aşa  fin definite, desenate parcă de cineva  priceput în  sisteme précis  măsurate. Doar el  avea   ochi  coloraţi  într-un fel de lumini  emanate de unele din pietrele  noastre. Deşi era  aşa de  fin  şlefuit,  el părea că  dictează  tot  ce  trebuie  să  se  întămple. Toţi  îl  ascultau  cu  supunere  ordonată. La un  moment dat, au  apărut printre  ei  unii mai  mici. Aşa  mici,  că toţi ceilalţi se purtau  cu  cea  mai  mare  grijă să  nu  îi  calce,  toţi  voiau să  îi  ajute  să  meargă,   şi  îi  putau  în braţele  lor  ca  pe  nişte  comori  venite  cine  ştie  de unde. Treceau  anotimpuri şi micii aceea  se  făceau  mari, la fel de mari ca  cei ce le purtaseră  grijă  atat de  mult  timp şi cu  aşa  mare  răbdare. Unii creşteau  chiar  mai mari decăt semenii lor, dar  tot  în culori  şi  puteri  diferite. Nu peste  mult  timp, primi veniţi s- au urcat  în maşinile lor  zburătoare  si au săgetat  aerul cu mişcările lor  până au  dispărut  dincolo de   zarea ce  noi  o vedeam  licărind zi de  zi. Restul au  rămas  cu creaturile  lor şi  au  început să  se  aşeze   sub  umbrele noastre. Eu a trebuit  să  plec,  îmi venise  timpul să trec  în altă  formă de organizare a  materiei noastre. Încărcătura ce îmi  fusese repartizată pentru a  fi  un copac  se  epuizase. Am plecat undeva într un colţ al  universului  nostru, aşteptând  liniştit să văd în ce ce  formă a  materiei  organizate pot  încăpea  spre  a lua  forma unui  nou  început. Spre  marea mea  surpriză  şi bucurie am acumulat procesele necesare unui genom. Şi  aşa  m- am  trezit ca  fiind unul  din micii aceea la  care  eu  mă  uitam  curios  când cei  din maşinile  lor  zburătoare au  început sa  ne umple  adîncurile  cu   formele  lor.

 Sunt  OM  ! 

       Aşa  îşi  spun ei  Cei de  aici  de pe  standul acesta  universal  şi aşa  voi  fi în următoarea etapă a prestabilirii  mele, până  când  voi redeveni  ceea  ce  am  fost  iniţial, un copac , sau o  frunză, o bucată de piatră  ori  un  fir  de  nisip, sau  cine  mai ştie,  paote chiar una  din  Cea   care  îi procreează  pe  micii lor cu atâta   precizie şi  eleganţă.

         Acum mă  lupt să  pătrund în această formă a existenţei.  Ştiu  cine  sunt, ce  am  să  fac în timpul dat spre a  rămâne  aici, cine  sunt ei  Cei care au  trait  visul uman  al  creaţiei.  Port  deja toate  însemnele  lor  în memoria  anticipaţiei şi  nu  peste  mult  timp aş  putea  să  îmi  descriu  amintirile. Atât cele  de  dinainte de procrearea mea, cât şi  cele ce  au  fost, vor  urma şi  vor  fi.

        

 
 
               
 
 
             

Viewing all articles
Browse latest Browse all 9029


<script src="https://jsc.adskeeper.com/r/s/rssing.com.1596347.js" async> </script>