La început am zărit o lumină, ceva alb ce venea de departe, un fel de voal ce se schimba în fel de fel de nuanţe. Nestatornic, albul acela se transforma când în gry cenuşiu, înverzit pe la capete, când se păta de un albastru intens, ca în final să rămână o ceaţă roşiatică prin care bâjbâiam căutând o ieşire.
Afară totul era un amalgam de impulsuri, de culori fără sens şi sunete fără finalitate. Parcă urcam o spirală unde culorile începeau să intre în forme, apoi în imagini, zgomotul devenea semn, adierea atingere.
Străbăteam alunecarea aceea călduţă şi la capătul ei se contura ceva cunoscut, în altă formă auzit şi văzut, mai bland şi mai bun decât tot şi de toate, ceva ce îmi lua şi oprea teama de plângeri.
- Era MAMA !
Luasem deci forma genomului uman. Ea mă crease din celulele ei şi acum m – a scos la lumină dându- mi un strop din suflarea eternă a vieţii.
- Ce orbitoare-I lumina ! - Ce asurzitor este zgomotul timpului!
- Gândesc, deci sunt viu ! Recunoscându-mi izvorul acopăr deja o parte a necunoscutului din care veneam şi în care în curând voi intra.
Deasupra mea o a doua imagine venea şi pleca învăluită într o formă exuberantă a bucuriei. Venise şi a doua măsură a primului impuls ce o ajutase pe Mamy s-mi dea porţia mea din veşnicia genomului uman.
- Era TATA !
EI erau procreatorii mei, CEI ce m -au adus într-o altă formă structurală a existentei, într-un spatiu şi timp cu totul nou pentru mine, unde urmează să îndeplinesc rolul unui umanoid cu tot ce e bine şi rău în această formă de organizare a materiei inteligente
Şi totuşi, pe aici, parcă am mai fost cândva… Ce-I drept erau alte imagini şi altfel de sunete, într-un cu totul alt timp şi într-un spaţiu total diferit. Pe atunci eram un copac şi priveam totul din puct de vedere al frunzei. Lumea o vedeam toată în verde, sau în culorile adiacente născocite de minunata lume a florilor ce creşteau sub crengile noastre împodomindu ne cărările în culorile lor. Aerul îşi schimba zilnic mirosul în funcţie de ce flori îşi desfăceau petalele în perioada aceea . Pe jos alergau necontrolat fel de fel de insecte şi găze. Prin aer zburau o mulţime de păsări multicolore ce înnobilau aerul cu cântecele lor ademenitoare spre visarea a tot ce e mai frumos şi plăcut când eşti viu, sănătos şi fericit. Oamenii , pe atunci, nu existau. Genomul uman încă nu avea definitivat un nucleu din care să poată apărea procreaţia. Animale imense ne tot cutreierau adâcurile pădurilor nesfârşite rupându- ne crengile, luptându - se între ele pentru viaţa mereu nesigură, nehotărâtă cui să îi dea mai multă întîetate . Apoi au început să vină din spaţiu fel de fel de maşini zburătoare. Trimiteau înspre noi un fel de unde ucigătoare a căror lumina era atât de firbinte că topea până şi piatra de sub rădăcinile noastre. Totul a dispărut într un scrum ars de focurile acelea injectate din maşinile lor zburătoare. Noi o parte a copacilor am rezistat . Parcă ne cruţau special, semn că aveau nevoie în viitor de noi şi de umbrele noastre. Prin aer a plutit ani în şir cenuşa viului ars. Încet, încet s-a aşezat pe pămînt şi parcă hrana solului nostru a devenit mai gustoasă şi noi, copacii rămaşi, puteam să creştem mai mari şi mai repede. Dispăruseră animalele acelea imense ce ne tot rupeau crengile şi ne loveau cu trupurile lor înfiorătoare. La un moment dat, cei ce au tras cu focurile acelea ucigătoare au început să se apropie de vărfurile crengilor noastre. Atâta ne mai priveau, ne cercetau, gustau din licoarea funzelor noastre, veneau şi plecau , pâna într o zi când au coborât printer noi. Cu paşii lor uriaşi au început sa ne cutreiere adâncurile pădurilor virgine. Din loc în loc se opreau şi începeau să se aşeze. Ziua îi vedeam preumblând făra temei, de colo colo. Noaptea intrau în maşinile lor zburătoare, sau în hăurile de sub rădăcinile noastre. Ne urmăreu pas cu pas evoluţia şi când a venit vremea toamnei, au început să încerce a ne mânca din seminţe, din fructele noastre sălbatice ce creşteau până atunci fără să şi dorească un scop anume. Probabile le au plăcut roadele noastre că începeau să ne culeaga în mod ordonat şi să ne pună deoparte. Nu erau aşa mulţi, probabil doar cât au încăput iniţial în maşinile lor zburătoare. Difereau ca şi chip , culorile lor variau de la negru spre un galben de floare plăpândă. Mereu erau doi. Unul era mai înalt, mai solid, mai puternic . Prin forţa lui reuşea să mute orice piatră le stătea lor în cale. Celălalt, părea mai plăpând, mai firav, cu trăsături aşa fin definite, desenate parcă de cineva priceput în sisteme précis măsurate. Doar el avea ochi coloraţi într-un fel de lumini emanate de unele din pietrele noastre. Deşi era aşa de fin şlefuit, el părea că dictează tot ce trebuie să se întămple. Toţi îl ascultau cu supunere ordonată. La un moment dat, au apărut printre ei unii mai mici. Aşa mici, că toţi ceilalţi se purtau cu cea mai mare grijă să nu îi calce, toţi voiau să îi ajute să meargă, şi îi putau în braţele lor ca pe nişte comori venite cine ştie de unde. Treceau anotimpuri şi micii aceea se făceau mari, la fel de mari ca cei ce le purtaseră grijă atat de mult timp şi cu aşa mare răbdare. Unii creşteau chiar mai mari decăt semenii lor, dar tot în culori şi puteri diferite. Nu peste mult timp, primi veniţi s- au urcat în maşinile lor zburătoare si au săgetat aerul cu mişcările lor până au dispărut dincolo de zarea ce noi o vedeam licărind zi de zi. Restul au rămas cu creaturile lor şi au început să se aşeze sub umbrele noastre. Eu a trebuit să plec, îmi venise timpul să trec în altă formă de organizare a materiei noastre. Încărcătura ce îmi fusese repartizată pentru a fi un copac se epuizase. Am plecat undeva într un colţ al universului nostru, aşteptând liniştit să văd în ce ce formă a materiei organizate pot încăpea spre a lua forma unui nou început. Spre marea mea surpriză şi bucurie am acumulat procesele necesare unui genom. Şi aşa m- am trezit ca fiind unul din micii aceea la care eu mă uitam curios când cei din maşinile lor zburătoare au început sa ne umple adîncurile cu formele lor.
Sunt OM !
Aşa îşi spun ei Cei de aici de pe standul acesta universal şi aşa voi fi în următoarea etapă a prestabilirii mele, până când voi redeveni ceea ce am fost iniţial, un copac , sau o frunză, o bucată de piatră ori un fir de nisip, sau cine mai ştie, paote chiar una din Cea care îi procreează pe micii lor cu atâta precizie şi eleganţă.
Acum mă lupt să pătrund în această formă a existenţei. Ştiu cine sunt, ce am să fac în timpul dat spre a rămâne aici, cine sunt ei Cei care au trait visul uman al creaţiei. Port deja toate însemnele lor în memoria anticipaţiei şi nu peste mult timp aş putea să îmi descriu amintirile. Atât cele de dinainte de procrearea mea, cât şi cele ce au fost, vor urma şi vor fi.