Dominic Diamant: Poeme (grupaj)

FERICIREA DE A FI

 

                             Oi fi eu Donchi, un biet muritor,

                   Specie fragilă şi efemeră,

                   Dar gândul veşnic iscoditor

                   Mă poartă instantaneu

                   Prin profuzia siderală

                   Ca pe un mic Dumnezeu

                             Nicio explozie cosmică

                   Nicio gaură neagră

                   Nu m-ar reţine

                    S-o caut pe Dulcineea

                   Cu chipu-I divin

                             Uneori, copleşit de uimire,

                   Mă amăgesc c-am găsit-o

                   Alteori, susceptibil din fire,

                   Chiar de-ai fi, Afrodito,

                   Pe aceeaşi frecvenţă cu mine

                   Nu mă mai ispiteşti

                             Doar chipul făpturii divine

                   Şi dumnezeieşti

                   Mă face să zbor mai departe

                   Prin neguri şi spaţii deşarte

                   Fericit că am existat

                   Am iubit şi am căutat.

                             ***

                                      COMPLETARE

                             LA « FERICIREA DE A FI »

 

                                      Că încă nu am gasit

                             Ceea ce-am căutat

                             Nu se poate nega

                             Şi e adevărat

                             Dar, cine ştie ce surprize

                             Ne mai aşteaptă

                             Poate alte reprize

                             Pe o cale mai dreaptă

                                      Cert e că n-aş renunţa

                             La proiectu-mi magnific

                             Chiar de s-ar întâmpla

                             Sufletul să-mi sacrific

                             Întrucât aspiraţia mea

                             Ne-ncetând să mă cucerească

                             Orice consecinţe-ar avea

                             E sublim-omenească.

                                                ***

                                      NĂUCITOR AMOR

                                      Atât de mult îmi place parfumul tău de mosc

                             Că-s chestiuni pe care nu ţin să le cunosc

                             Şi experimentată, ingenuă cum eşti

                             Mă surclasezi în toate-amoroasele poveşti

           

                                      Fantastică iubită, nu mi-am închipuit

                             Că tu-ţi ignori trecutul atât de garnisit

                             Cu multe şi de toate, doar ca să te păstrezi

                             Deasupra-mbârligării cu-atâţia morezi

                                      Prezenţa ta de spirit şi farmecu-ţi divin

                             Atât mă subjugară, ca sclavu-ţi să devin

                             Şi-atât de orb , în pielea-mi să nici nu mai încap

                             Nemaivăzând podoaba ce mi-am luat pe cap

                                      Dar cât de trist rămâne acel nefericit

                             Moment când, din orgoliul van, ne-am despărţit

                             Ca doi străini, apoi, dup-un timp, să ne-ntâlnim

                             Părăduiţi amarnic de-acelaşi dor sublim

                                      Luându-mă-n primire parfumul tău de mosc

                             Atât de greu, iubito, îmi e să recunosc

                             Că, nefiind eu omul pe care-l căutai,

                             Nici tu nu eşti chiar Eva ingenuă din Rai.

                                                                        ***

                                      VEŞNICA NEDUMERIRE

                                      Atâta suferinţă ne-nconjoară

                             Atâta-ndurerare-i împrejur

                             Că parcă veşnic aş fi tras pe sfoară

                             Pe cât trăiesc, pe-atâta să îndur

                                      Noian de frumuseţe şi splendoare

                             Imi împresoară sufletul rănit

                             Că fericirea ce-o resimt mă doare

                             Şi nu mai ştiu nici eu dac- o merit

                                      Câte ispite, Doamne, şi păcate

                             Mă-ntâmpină la fiecare pas

                             Că mă întreb, smerit, de ce se poate

                             Oare neisprăviţi să fi rămas ?

                                      Dac-ai creat atâtea nestemate

                             Şi cu minuni mirajul ai gătat

                             De ce durerea-n sufletu-mi se zbate

                             Chiar şi atunci când zbor înaripat ?

                                      De ce mi-ai hărăzit să am cu Tine

                             Atâtea confruntări fără răspuns

                             N-ar fi fost, Doamne, infinit mai bine

                             Să nu mă laşi, aici să fi ajuns ?

                                      De ce atâta dor şi detracare

                             De ce atâta zbucium gratuit

                             De ce iertată este fiecare

                             Nelegiuire ce s-a-nfăptuit ?

                                                ***    

    ÎNVĂŢĂTURILE CONTELUI DONCHI

                             CĂTRE NEPOTUL SĂU ANDU

                                      Pierdut în imensul hăţiş

                             Al  întrebărilor şi nedumeririlor,

                             Asaltat de atâţi decibeli

                             Şi de cohortele îndoielilor,

                             Nepotul m-a rugat să-l ajut

                             Să iasă din impas, să se regăsească

                             Şi să urmeze o cale firească.

                                      N-am şovăit nicio clipă

                               Şi, în modu-mi discret,elegant,

                             l-am făcut să se-nduplece că

                             oricât vei fi rătăcind

                             prin  buruieni şi hârtoape,

                             oricât te-ai aventura

                             pe piscuri şi peste prăpastii,

                             oricât de departe-ai ajunge

                             neînsoţit în deşert,

                             dacă-ţi cunoşti  destinaţia,

                             porţi în rucsacul  intim

                             armele fine, sine qua non,

                             curajul, credinţa, speranţa

                             şi hotărârea de-a trece

                             integru, de orice impas,

                             mai tare ca orice ispită,

                             cu  entuziasmul imun,

                             şansa de-a prinde limanul

                             dorit poate fi infinită.

                                      Cu ochii mari, m-a privit

                             şi-ntrebător mi-a dat replica.

                              Nu ţi se pare cam greu

                             Rucsacul meu încărcat ?

                                      Senin, răbdător şi îndatorat

                             i-am acordat deîndată

                             singurul răspuns acceptabil.

                             Nu, câtă vreme eşti om

                             şi te consideri bărbat !

                                      Înţelegător, mi-a surâs

                             Cu dichis şi s-a conformat. 

                                                ***

                                       GENUL PROXIM

                                 ŞI DIFERENŢA SPECIFICĂ

                                      Nu eram eu uns ca părinte

                             Şi nu mă chema Daniel

                             Nevătămat şi integru

                             Să scap dintr-o  groapă cu lei

                                      N-aveam ca sprijin vreo cârjă

                             Nici spatele asigurat

                             Mă sprijineam doar pe mine

                             Cu monştrii nevoit să mă bat

                                      Doar pe principiul lui Cantor

                             Cu broasca ţestoasă-n concurs

                             Mă bizuiam în iluzia

                             Că sunt înzestrat ca un urs

                                      Viaţa mergea mai departe

                             Cu toate surprizele ei

                             Nemaiştiind, după moarte,

                             De Cantor, de monştri şi lei.