Îl ştiam pe Ştefan Doru Dăncuş un rebel iconoclast. Fiecare volum care-i poartă semnătura era, până acum, o revelaţie revoluţionară, fie că a fost de poezie, de proză sau de publicistică. Acum mi-a pus în mână un volum de poezie care, oarecum, m-a pus pe gânduri. Şi după ce l-am citit, m-a străbătut, tulburătoare, o întrebare: cam cum să-l categorisesc? În ce grupare de „zecişti” să-l plasez, dacă e să rămân la acestă „înrămare” inventată de nişte critici şi istorici literari de dinainte de revoluţia din ’89? Pe urmă m-am trezit la realitate şi mi-am zis că ar fi o pornire mimetică de o perfectă stupiditate ca s-o fac. Nu, nicidecum să-l prinzi pe Ştefan Doru Dăncuş într-un insectar de generaţii literare - mai ales poetice - mai mult ori mai puţin efemere. Şi pentru că Ştefan Doru Dăncuş nu este încadrabil în vreo generaţie, ceea ce ar însemna că este purtătorul unor mesaje specifice acelei generaţii, el nu poate fi tras pe vreun calapod. Pur şi simplu. Ştefan Doru Dăncuş este el însuşi un self-made man. Aşa că de aici am pornit în a pătrunde substanţa volumului pe care mi l-a pus în mână, apărut la Editura SINGUR - „Avans şi lichidare”. Un volum care, tematic vorbind, are o complexitate conceptuală glisând de la poemul confesiv autobiografic la cel de autentică revoltă socială şi de viziune filosofică. Este un puzzle în care liantul îl reprezintă o anumită stare de melancolie, poetul dorindu-se exonerat de „vina” de a fi dorit obsesiv de la viaţă (şi în sens biologic, şi în sens literar) un avans de glorie în aură egotistă. Însă, luând seama că lichidarea năzuinţelor, măcar a celor literare, poate fi una, cândva, pe care nu şi-o doreşte, poetul a înţeles, de profundis - e drept, şi în urma unei surprize neaşteptate – sensul înţelepciunii socratice: „Cu cât avem mai puţine dorinţe, cu atât ne asemănăm zeilor”. Ceea ce nu înseamnă că Ştefen Doru Dăncuş nu merită, Magna cum laude, cununa de eminent Poeta vates. Pentru că el este, precum la socraticul panseu, pe calea de a atinge condiţia, în românească „republică a literelor”, de laureat Honoris causa.
Să revin dar, la volumul recent, în care poetul iese în agora cetăţii şi, într-o mitralie de filipice, ţinteşte: „Târgoviştea e ninsă, uite gerul/ Cum creşte pe facturile de gaz/ Cum României îi lipseşte Cerul/ Atât de necesar pentru obraz// Trăim în „ieri”, în „mâine” şi atâta/ Prezentul aparţine altor ţări/ Uite ninsoarea asta – nesimţita/ Cum cade şi pe „mâine”, şi pe „ieri”/ (...) Popoare cum ar fi al meu, acuma/ Încape într-o geantă diplomat/ Şi-atât rămâne-acolo – până suma/ Le place marilor bărbaţi de stat...” (Ninsoare în 2012. În ţara mea). Sau: „Ţara mea nu-i tocmai cea mai bună/ Dar deja toţi corbii sunt vampiri/ Strig acestor corbi ce iar se-adună:/ Ţara mea nu-i buletin de ştiri// (...) Ţara mea nu-i tocmai o tocmeală/ „Corn cu lapte” aruncat parşiv./ Nu ai haine să te duci la şcoală/ Ai un os – să taci devinitiv// (...) Şi mi-i greu. Şi-s încă în viaţă./ Tare-aş vrea pe toate să le-amân/ Şi nu pot. Şi plâng aici de faţă/ ca şi cum doar eu mai sunt român” (Ţara mea).
Schimbând registrul, poetul străbate temerea sepulcrală într-o ipostază ironic-oximoronică: „Este şocant. Îmbătrânim alene/ Trupeşte simt că iarăşi am bun simţ/ E-o noapte ca un înger fără pene/ Ca hohotul nebun al unui prinţ// Printr-un palat pustiu în care medici/ Stafiilor le fac autopsii/ Este şocant cum devenim alergici/ Gonind prin dimineaţa celor vii.” (Este şocant).
De altminteri, puzzle-ul dăncuşian este şi unul al anotimpurilor existenţiale, ale jocului refulare/ derefulare, stări exprimate prin mijlocirea unei poetici care îşi refuză aşa-zisul discurs postmodernist, fiind una, însă, persuadantă, datorită unei maniere originale, stilistic vorbind, aplicată pe emoţionalităţi empatizante ale „omului comun”: „Dar să fiu la modă cu prostia/ Cartea-n stradă brusc am aruncat/ Cine să-mi citească poezia?/ Doar un gunoier s-a aplecat/ Şi mirat că Dumnezeu îi scrie/ I-a răspuns cu-această poezie” (Gunoierii).
Pentru mine, Ştefan Doru Dăncuş este poetul viziunilor copleşitoare şi al neliniştilor justiţiare. Este un Senior.