Quantcast
Channel: Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Viewing all articles
Browse latest Browse all 9029

Adrian BOTEZ: POEMUL DESPRE SINGURĂTATE

$
0
0

-Ce eşti tu? Ce tot pierzi vremea? Ce trebuie să faci tu, tu, anume tu, muritor cu capul în nori?

-Eu sunt Poet, Doamne, şi trebuie să fac Poezie...şi, Doamne, eu şi iubesc...

-Atunci, de ce te uiţi la filme de dragoste, şi nu faci dragoste...? - ...de ce citeşti cărţi despre artă, şi nu faci artă...? – mă întrebă Dumnezeu, mustrător şi, parcă, exasperat -  de undeva, din adâncul fiinţei mele – ...dar şi de undeva, de deasupra mea..., parcă de prin dreptul lustrei din tavan.

Am închis televizorul. Am închis şi cărţile care, până atunci, zăcuseră împrăştiate (vreo cinci...), cu paginile în jos, pe patul de lângă perete. Mă îndreptai spre fereastra întredeschisă (locuiam la parter) şi privii strada. Treceau zeci, zeci de femei, pe ambele trotuare - dar niciuna nu se uita spre fereastra mea. Numai vântul îmi izbi o rafală puternică, parcă drept în mijlocul geamului întredeschis – şi resimţii rafala aceea ca pe un pumn în nas...ca pe o tiflă dispreţuitoare, pe care, iar şi iar, mi-o dădea destinul.

Atunci, am pus mâna pe stilou, m-am aşezat la birou, am luat o foaie nouă din pachetul cu hârtie şi am început să scriu o poezie despre singurătate.

-Aşa da... – mă aprobă, din dreptul lămpii de seară, Dumnezeu.

-Dar eu voiam să fac dragoste...Doamne...

-Ei, nu totdeauna faci ce vrei! Mai faci şi ce poţi. Mai faci şi numai ce ţi-e îngăduit...

-Şi nu-mi e îngăduită, Doamne, dragostea?

-În viaţa asta, nu ştiu... – murmură Dumnezeu, cu un glas răguşit, de parcă suferea de un gururai subit.

Tocmai atunci şi-a băgat capul pe fereastră femeia visurilor mele...am tresărit de la masa de lucru, ridicându-mă, brusc, în picioare... - ...dar, de îndată ce m-a zărit, printre umbrele camerei, ridicat de la masă (tremurând de timiditate şi iluminat de dragoste), ea îşi retrase capul, imediat, panicată, şi alergă spre fluxul continuu al femeilor indiferente, de pe stradă...integrându-se lor, perfect.

-Ei, vezi..., de ce n-ai oprit-o, să-i vorbeşti despre dragostea ta? – se învioră, parcă tot subit, vocea Lui Dumnezeu.

-Dar n-ai spus Tu că...

-Ce-are a face de ce am spus eu? – se burzului vocea Lui Dumnezeu. Tu trebuia să faci ceea ce-ţi spunea ţie inima...nu...

-Dar nu trebuie, oare, să ascult de orice spui Tu, Doamne?

-Asta e valabil pentru când vei şi înţelege ce spun şi ce vreau eu, cu adevărat... – luă Dumnezeu o poziţie de moşneag sfătos, pus pe vorbă prelung-explicativă...şi parcă imaginea Lui de vâlvătaie mistică se rotea, se tot rotea, ca un norişor de flăcări reci, în jurul lustrei (acum vedeam clar!), pe care trebuia, cât de curând, s-o aprind, pentru că umbrele jucau, deja, în jurul meu, tot mai stăruitor şi tot mai grele, tot mai apăsătoare, tot mai triumfătoare.

Am dat din umeri, m-am aşezat, din nou, la masa de lucru, şi mi-am isprăvit poemul despre singurătate. Aşa, printre umbre – scriam febril, aproape cu disperare scriam. Ceva tot trebuia să fac, pentru că ziua trecuse, deja...

...Căci măcar una dintre întrebările Lui, cea despre „pierderea vremii”, trebuia să-şi afle un răspuns cât mai clar şi decis, din partea umilitului de mine, care nu înţelegeam atât de multe – şi, deci, reuşeam să fac atât de puţine.

...Dar poemul meu despre singurătate, odată isprăvit, ardea, acum, cu flăcări înalte...înalte şi rare, cu flăcări nobile şi inspirate, pe masa biroului. Ardea de-atâta râvnă după dragoste, de atâta dor după împlinirea dragostei, de atâta sfinţenie, pentru voinţa întru desăvârşirea dragostei – încât, pe loc, Dumnezeu mă orbi, ca pe Homer...

Şi, orb ca Homer, nu mai eram deloc singur, pentru că, în jurul meu, simţeam, acum, teribil de viu, cum foşnesc şi se frământă-abitir, adânc şi înalt, toate cele create de El: oameni şi stranii lighioane albastre, cristaluri fermecate, copaci gigantici, strălucitori şi mândri, cu rădăcinile temeinic înfipte în ceruri...foşnesc şi se frământă constelaţii, luminos-călăuzitoare pe mări...şi cruguri de aştri-nvăpăiaţi într-atâtea doruri secrete, ceruri în flăcări, munţi cu păduri tainice, adăpostind izvoare şopotind, în fervoarea lor curgătoare, mii de doruri şi dorinţe, fără de niciun început ori sfârşit...


Viewing all articles
Browse latest Browse all 9029


<script src="https://jsc.adskeeper.com/r/s/rssing.com.1596347.js" async> </script>