“Eliberarea”, Ștefan Doru Dăncuș, ed. Singur, 2012
Editura: Singur. Autor: singurul Ștefan Doru Dăncuș. Mesajul: Eliberării este semnul dăruit cititorului de cel ce rostește adevăruri care, tăind dureros în carnea vie a unei realități alienate, sunt de preferat oricărei minciuni frumos înzorzonate. Pentru mesajul Eliberării, pentru gravitatea lui, Ștefan Doru Dăncuș a renunțat să fie scriitorul aflat doar în slujba artei literare. Ceea ce poți citi în Eliberarea are darul (și harul) de a fi auzit, înțeles și acceptat ca opțiune, pentru că este rostit - scris - clar și răspicat, cu riscul de a fi un glas strigând în pustia care se întinde din ce în ce mai mult a acestei umanități. Ștefan Doru Dăncuș își asumă acest risc, cum și l-a asumat pe acela de a se fi lăsat spre pedepsire în mâinile oamenilor. Este un semnal luminos în întuneric, vertical ca numele scris pe coperta cărții. Din adâncuri imemoriale de Maramureș, coloana lui Ștefan Doru Dăncuș rămâne, durează peste vreme și, chiar dacă Eliberareaeste scrisă în urmă cu zece ani, se dovedește astăzi a fi mai actuală, pentru că dăltuirea în basorelieful cuvântului poartă în sine sinea omului care și-a găsit calea și crucea. Orizontala ei este aproapele, omul obișnuit pentru care e scrisă cartea, verticala ei tinde către cer, loc de obârșie din ce în ce mai uitat, lăsat în părăsire de cei cu capul plecat sub prea multe griji. Unele false, de carton, ireale și iluzorii, dar teribil de apăsătoare asupra ființei umane. Aplicate însă cu metode din ce în ce mai fine, mai subtile, o dovadă că alcătuitorii unei ordini mincinoase a lumii cunosc resorturile cele mai adânci ale omului, dorind totala lui stăpânire.Capul plecat sabia nu-l taie, zice un proverb, dar nici cerul nu-l vede.
Ștefan Doru Dăncuș este unul din puținii care s-a supus „torturii de-a staționa suspendat între om și Dumnezeu” (pag. 39). Este o formă de purificare de mare forță, pe care numai cei prea lucizi o acceptă. Cât doare prea multa luciditate? Răspunsul este în filele Eliberării, în îndrăzneața alăturare între Isus și Prometeu, nume - simboluri cu care Ștefan Doru Dăncuș nu se sfiește să stea la discuție de la egal la egal, pentru că e deja călit de focul iubirii de oameni, dus până la sacrificiu de sine. Arderea interioară este prețul plătit pentru a dărui omenirii un foc nou, actual și cumplit de necesar. Alegerea (verticală) a puterilor purificatoare, bune, ale focului în locul celor distrugătoare. Isus din mileniul III nu mai poate fi același, făptura Lui divină nu poate stagna două mii de ani, timp în care răul s-a întins ca o dureroasă cangrenă. Ștefan Doru Dăncuș știe, așa cum știa și Isus, că orice crucificare poartă ascunsă o meritată o Înviere; el este scriitorul înviat pentru a fi fost vertical în alegeri. Refuză a fi unul „din neamul lui Baraba”, răufăcătorul preferat de mulțimi, refuză plata în arginții minciunii și ai oricărei forme de trădare: nu se trădează pe sine și cu atât mai mult nu-și trădează Dumnezeul și credința. Acestea din urmă poartă, fiecare, o unicitate aproape uitată azi, dezvăluită de cartea Eliberării în fiecare propoziție, paragraf, capitol scris pe înălțimile muntelui (a se citi pustiului) de exil al omului Dăncuș. Acolo, în miezul misterios al inițierilor, Dăncuș simte bătând inima Mamei-Pământ, casa lui și a noastră, ca pe aceea a unei făpturi vii și dumnezeiești. Ca omul, de altfel. Și nu poate să nu se lase străpuns de verticala cerului, care îi dezvăluie sublime și tainice lucrări, în limba sufletului universal al omului care iubește. Peste zece ani, Dănuș coboară de pe munte cu înscrisul lucrării sale, asemenea lui Moise. Aduce cu el o altă carte: a Eliberării.
Fără a se dori istoric, filozof, avocat sau eseist, eternul revoltat (nu fără temei) Ștefan Doru Dăncuș atacă frontal instituțiile unui stat cu picioare (și limbaj) de lemn. Justiția, biserica, guvernul, științele, arta sunt scanate cu ochiul unui martor departe de a fi pasiv, care nu tace, care strigă: Eu sunt liber, eliberat! din toată puterile inimii și vocii sale. Se poate spune că umanitatea din fiecare om se exprimă astfel, tocmai când fusese atât de abil dresată pentru tăcere supusă.
O carte ca o columnă, ca o coloană, ca un copac. Cine se mai gândește azi că pădurile, copacii ar putea fi coloanele unui Templu dumnezeiesc? Un proverb budist spune: cel ce știe nu vorbește, iar cel ce vorbește nu știe. Ștefan Doru Dăncuș pare să-l contrazică, spunând ceea ce știe bine că știe. Citez: „Uneori, în plină aiurare mondială, începe să mă doară sufletul năpraznic...// Ce contează câteva luminițe pe care le-am aprins în marele întuneric universal?” (pag. 58-59). Aș îndrăzni un răspuns: contează enorm, dar nu oricine se încumetă să dea din plăpânda flăcăruie a lumânării sale lumină altor lumânări, deși treaba asta e complet gratuită. Mai devreme sau mai târziu, întunericul va obosi să fugărească în continuu nesfârșita lumină, în nesăbuita-i strădanie de a o stinge.
A așteptat vreme de zece ani o schimbare care încă nu sosit. Poate a văzut cum continuă degradarea socială, umană, conform unui plan mult prea terestru ca să poată fi opus celui divin și s-a hotărât. În 2012, anul amenințat de apocalipse programate, cartea vede lumina tiparului, prin efortul financiar al autorului și al unor (mult prea puțini) sponsori, la editura Singur; însă Ștefan Doru Dăncuș nu e singur, ci unic. La fel este calea propusă în Eliberarea.