Luni, 7 noiembrie 2005
Am ajuns de 4 zile la Costineşti, la Călin. Facem un hotel pentru un individ cu bani mulţi, mai bine zis el a discutat afacerea şi a făcut rost de muncitori. Eu... îl ajut. Mai mult cu prezenţa până acum, deoarece nu ştiu aproape deloc ce însemnă să faci o fundaţie, să întinzi fier, să cofrezi etc. E frig aici şi bate vântul. Bine că nu plouă.
Gabriella a rămas iar singură cu doi copii, ca pe vremuri. Cel puţin s-a rezolvat problema cu florile, au început să crească şi vânzările.
N-am nimic de citit. La ora 18.00 e noapte. Stau într-o cameră mică a unei vile turistice. Adorm târziu, mă trezesc la 5.00. Cafea şi ţigări. Fără alcool – nu-s bani pentru acest lux. Sper să se termine la sfârşitul lunii tot ce avem de făcut pe-aici, apoi să încerc să mai tipăresc o carte.
Îmi place şi cred că fiecare gest pe care-l facem este preludiul apariţiei unor evenimente pe care nu le aşteptăm şi nu ştim ce semnificaţie pot avea. Un ochi atent însă, ar remarca imediat, cu o limpezime matematică, logica înlănţuire a acestora şi mai mult decât atât, le-ar putea controla. Ochiul lui Dumnezeu, Cel care le vede pe toate, nu este o invenţie, iar ceea ce mă apropie de El este faptul că mi-am dat seama de asta.
Noapte bună Gabriella, dragostea mea. Fără tine n-aş fi ajuns atât de departe şi atât de singur.
Marţi, 8 noiembrie 2005
E frig – nu-l simt. Azi – Sfinţii Mihail şi Gavril.
Lucrat. Dumnezeu iartă. Explicat lui Călin, care a cumpărat bere, că nu sunt român. Explicaţie gen „Decebal-Traian”, „huni-cnezate”. Eu nu particip la războaie, specie separată, neidentificată încă.
Azi, Dumnezeu a râs. O secundă, doar o secundă a aţipit şi când s-a uitat după mine, eram într-o cameră rece de hotel. Ajunsesem iar la cazma şi lopată. Păi fără Tine aici ajung, am spus înveselit când L-am auzit hohotind. „Mama mâne-ta de prunc”, aşa s-ar putea scrie ce a zis El dar asta e o înjurătură din Maramureş iar Dumnezeu nu e maramureşean. Ne-am obişnuit să-L facem imaculat, să-L imaculăm. Să nu mai existe de-atâta alb ori să devină maculatură. Cuvinte grele.
Sincer vorbind, cred că l-a văzut pe Dăncuş în cizme, făcând case pentru alţii şi-a zâmbit. E prea târziu pentru a înşela acel zâmbet. Fără a poza în „marele inspirat”, El mă obligă, zâmbind, să scriu următoarele (deşi mă împotrivesc, n-aş vrea ca posteritatea să mă considere atât de patetic):
Iată o seară şi o noapte de noiembrie în care sunt fericit. Am câştigat. Nu bani, nu. Putere. Megawaţii răbdării divine. Nu mai sunt prin închisorile patriei dar nici cu ea nu sunt. Ştiu că din vieţile noastre se duce acest timp. Capăt de linie. Coborâţi, vă rugăm, sunteţi expiraţi pe mijoacele noastre de transport. Câtă cenuşă în cuvinte! Am rămas singurul care poate scrie aşa ceva?
Obsesie: fără război. De-aş fi convocat să mă alătur vreunei ţări în război, aş omorî comandanţii armatelor beligerante. Şi chiar de n-aş reuşi, de ar fi să fiu eu cel ucis, nu mi-ar părea rău. Am scris câteva cărţi împotriva războiului. Poate numai sacrificiul suprem ar da valoare paginilor mele. Mereu ni se cere nouă, scriitorilor, sacrificiul suprem; poate suntem nişte Isuşi. Să fim până la capăt! strig. Mă uit în stânga şi-n dreapta. Nimeni.
Singur.
Miercuri, 9 noiembrie, 2005
Patronii hotelului unde locuim n-au plătit curentul, au venit „factorii responsabili” şi l-au tăiat. Scriu la lumânare.
Beneficiarul muncii noastre e unul ce trăieşte printre VIP-uri, unul asemenea lor.
Marea în noiembrie. E posibil să mai scriu o carte de poezie?
Nu fac mare lucru pe şantier, sunt un fel de şef. Deh, suntem patroni, şi eu şi Călin. Mult ne-a trebuit până am reuşit să comandăm noi altora! Cu un pic de prudenţă acest fapt ar putea fi permanentizat, ceea ce ne-ar scuti de multe complicaţii. Uneori eşti obligat să rişti, asta însemnând că nu e niciodată prea târziu să o iei de la capăt.
Joi, 10 noiembrie, 2005
Lucrăm. După o săptămână, observ că pe plaja mării sunt mai multe tipuri de scoici, am o idee.
Azi am făcut o tentativă de-a începe mult-rumegata carte. Liniile generale s-au conturat greu. E prima dată când scriu „tehnic”, adică nu dintr-o dată, nu vulcanic. Mă întreb dacă nu cumva e semn că am terminat-o cu „studenţia” şi am devenit „profesor”. E o stare necunoscută şi-mi displace. S-ar putea ca „liniile generale” să fie făcute una cu pământul în clipa când, aşa cum mă ştiu, voi izbucni. Voi lua foc. Spaimă a literaturii ce-s eu!
Securistul personal m-a găsit şi aici. I-am dat termen o lună de zile pentru a dispărea din jurul vieţii mele. De data asta nu glumesc, nu mai trăim pe vremea lui Ceauşescu!
Optica muncitorului plătit cu ziua, care abia aşteaptă să se facă seară, să vină ziua în care va lua banii: „A mai trecut o zi”. Cred că sunt singurul de aici care e interesat de faptul că ziua a trecut din viaţa lui. Fără Gabriella. Fără copii. Într-o cameră rece de hotel.
Vineri, 11 noiembrie 2005
Ora 7.15. Mă uit în oglindă. Acum, în acest moment, ar trebui să-mi facă cineva o fotografie. Ar avea ce vedea toţi dobitocii cu pretenţii de VIP-uri. Şi tot nu-i bine. M-ar căuta. M-ar face ca ei. Mi-e silă deja.
Să înceapă, deci, ziua de 11 noiembrie. Dacă nu am alte valori pe care să le dau tribut umanităţii – să dau timpul meu de viaţă. Ultima valoare – anii petrecuţi departe de femeia mea.
Sâmbătă, 12 noiembrie 2005
A murit soţia lui Nicolae Iştoc. Nu ştiu ce aş putea să-i scriu. E ceva asemănător cu moartea lui Iustin Panţa.
Plouă. „Ai grijă să nu păţeşti ceva”, îmi spune Gabriella, plângând, la telefon. E din ce în ce mai dificil de trăit pe lumea asta.
Duminică, 13 noiembrie 2005
M-am plimbat pe malul mării până după masa când a început să plouă, am adunat scoici, am privit valurile. Nu ştiu ce-aş putea să-i scriu lui Iştoc iar să tac la nesfârşit nu se poate.
Mi-am făcut un ceai. Să mă concentrez asupra viitoarei cărţi, dar pot? Mă uit la foile albe aş face orice să scap de ele. Duminică. Stagnare. M-am holbat o vreme la televizor. Cred că avem cele mai cretine posturi TV din Europa.
Izolare. Abia dacă schimb câteva fraze pe zi cu muncitorii, în rest sunt dezarmat şi singur. Fără cărţi, fără nimic din ceea ce reprezintă valori în universul meu. Rămân mut de admiraţie în faţa a ceea ce sunt, ca proporţie cosmică paralelă cu proporţiile mării, de exemplu. Parcă mi s-au împrăştiat toate energiile, trăiesc la întâmplare. Călin cumpără ţigări, cafea, mâncare şi din când în când câte-o bere. De când am venit aici nu am mai avut de-a face cu banii; rupt de percepţia lor, de omniprezenţa lor, mi-am amintit că trebuie să fac tot posibilul să petrec mai mult timp cu Gabriella, copiii, puţinii apropiaţi şi chiar cu mine însumi.
Îmi regrupez gândurile şi senzaţiile. Un fel de alt munte Cozia. Muntele şi acum marea, momente de catastrofale decantări. Mă proiectez ca fiinţă într-un teritoriu necunoscut. Voi avea destul curaj să-mi luminez drumul ori voi sfârşi căutând un om cu o lumânare aprinsă în plină zi? Simt cum mă umplu vertiginos cu altă materie, ca şi cum în matriţa trupului mi s-ar turna un aliaj necunoscut.
Să numesc toate aceste evoluţie? Să aştept până când răspunsurile vor veni singure? Care e destinaţia drumului meu?
Luni, 14 noiembrie 2005
Dimineaţă – plimbare pe plajă. Scos apă din fundaţia construcţiei până pe la amiază. Zi comună, înnorată. Acum – seară. Senzaţia de gol care se umple persistă. Mai aprind o ţigară. Nu-mi reuşeşte nici o evadare din real. Muntele a concentrat energia – marea e o risipă de forţe aleatorii apărând şi dispărând, creând confuzie şi dezordine. Deranjante ca un telefon căruia îi răspunzi: „Greşeală” şi închizi. Marea provoacă lene. Asta i-a lipsit lui Cioran care a teoretizat (şi) despre lene.
Aceeaşi cameră rece. Zile fără evenimente. Nu mă pot aduna, n-am cuvinte să descriu apatia şi dezinteresul faţă de orice se întâmplă în jurul meu. Un ceai. Parcă aş trăi finalul, momentul când tragi linie, aduni şi scazi. Ar trebui să obţin un rest, un rezultat fix dar nu-mi rămâne decât ceaţă, contururi, forme schimbătoare. Dacă n-am greşit socotelile, înseamnă că nu am dat importanţă rezultetului. Nu se mişcă nimic, nu e nimic viu prin apropiere, totul e plicticos şi adormit, supremă delăsare a lumii şi naturii. Nu sunt făcut să fiu constructor (nici măcar şef de echipă) şi nu mi-ar plăcea să trăiesc lângă mare.
Nu mi-e bine fără Gabriella, sunt incomplet. Acesta ar fi motivul pentru care am devenit un prezent absent în aşezarea asta. Cam aşa m-am simţit şi când am fost închis. Acum aş putea pleca oricând dar mă opresc absurdele reguli sociale. Am nevoie de bani pentru a face rost de o locuinţă cel puţin.
Marţi, 15 noiembie 2005
Deşteptare la 6.00. Dus muncitorii la şantier. Două ore – plimbat pe plajă.
Zi anostă. Mă simt ca un gând periferic al lui Dumnezeu: nu m-a uitat dar are altceva de făcut. Iar dacă El e parte din mine, cum am ajuns să cred, înseamnă că eu sunt într-o derută de zile mari. Ora 16.00. Cred că mă voi culca, deşi am mâncat şi am băut o cafea foarte tare. Nici o alternativă, nici un rând scris la cartea de care m-am apucat.
Popor român, pleavă adunată de stimata istorie, ai luat ţeapă! Ai belit belingăru’, poporule! Ai ajuns vaca bună de muls a ştiinţelor economice occidentale! Guvernele tale, boierii sfatului domnesc, te-au trădat. Popor român, ventuzele lumii s-au fixat pe venele tale. Popor român, fă-te cum ai fost, fii cum ai fost. Unde eşti, popor român?
Mă bucură ce am scris mai sus, am semne de exclamare, înseamnă că nu-s terminat. Spaţiul ăsta, marea, mă omoară metodic, fără grabă. Când am venit aici eram viu, râdeam, lumea întregă era a mea. Nu mai am întrebări şi e ceva grav. Asta e cartea, nu alta, rândurile unui semi-sinucigaş pentru bani. Am dat muntele pentru două-trei scoici rozalii. Să-mi fac testamentul literar, să moară de ciudă marii boactări literari ce decid în privinţa valorii mele.
Acesta e cel mai potrivit timp pentru a o lua razna. Ora 22.37. Zid în zid cu încăperea asta, în cealaltă cameră sunt un el şi-o ea, se iubesc. Mă doare.
Un gest, o mişcare, un cuvânt al Gabriellei mi-ar ajunge prin încăperea asta denumită pompos „lume”.
Stau aici până la capăt însă. Profesia mea – nici o profesie. Nu plătesc impozite, nu exist pentru dobitoci. Rahat. Nimicul nu poate fi rezolvat decât de ceva ce-l anulează. Eu mai sunt eu?
Marea ucide. Nimic din ce am însemnat nu mai e. Nu mă pot opune – nu acum. Îmi fură tot pe nesimţite. Nu pot scrie poezii despre mare, o urăsc deja. Temeritate şi trufie, asta e. O văd zilnic. Se lăbărţează, se adună şi se disipează. Cu valurile ei cu tot. Suport greu treaba asta: să-şi arunce valurile pe cizmele mele de parcă ar vrea să mă înhaţe.
În fiecare seară, muncitorii noştri, majoritatea tineri, se îmbată. Îşi arată unii altora poze cu gagicile lor. Unii. Plâng. E frig aici, plânsul încălzeşte atmosfera.
Vecinii mei fac dragoste, se aude, peretele e construit fără simţ de răspundere. N-ar trebui să aud asta:
- Aşa îţi place?
- Îhâm!
- Dar aşa?
- E bine...
- Şi-acum?
- Aşa, aşa! Ah... fă aşa!
Nimic nou sub soare. Sunt singurul punct inteligent al locului acestuia. Dincolo, în oraşul ăla stupid, Gabriella oftează: „ Bărbatul meu va veni curând”. Cei din camera alăturată nu ştiu că femeia lui Dăncuş e o maltratare a simţului cosmic. Sunt şiret: îngerii n-au cu cine te înşela, ei sunt ori nu sunt. Dacă-şi înşeală protejatul cu vreo lepădătură accidentală se sting. Primul meu înger a murit de SIDA. Iar eu am scris atunci, ca prostul, prima carte despre mine.
23.27. Plimbat pe plajă. Aceleaşi inutile valuri. Senzaţie energică: mă simt furat, marea e unul din adversarii mei. Sunt atât de la voia întâmplării încât nici să-i rostesc: „Potoleşte-te” nu pot.
Miercuri, 16 noiembrie 2005
„De ce îi este omului de astăzi foame?” întreabă Steinhardt şi tot el răspunde: „De iubire şi de sens”.
Azi n-am nici iubire, nici sens. Am luat încă doi litri de bere. Călin a plecat la Constanţa. Doru bea bere. Am vorbit cu Gabriella. Telefonul mamii lui de aparat!
Pe la orele 6.00 am ştiut că azi e ziua în care mă desfrunzesc. Locuitorii de la malul mării şi-au pus brazi şi plopi prin curţi – sfidare la adresa mea. Parcă m-aş naşte chiar acum şi prima senzaţie ar fi de ură faţă de tot ce mă înconjoară.
Am răcit, s-a dus energia din mine. Mereu am fost învingător, nimeni nu-mi rezista – acum stau înmărmurit în faţa mării. Iată o entitate neruşinată; o acuzaţie împotriva căreia n-am arme. Atâta pustiu prin mine n-a fost niciodată. Nu mă tem de moarte dar ştiu că declaraţia de război a mării m-ar ucide; curva asta m-ar diviza cu dragă inimă de-aş face un pas, numai unul, în teritoriul ei. Îmi simt venele, sângele, inima ca pe nişte afluenţi ai ei. Trupul – nici măcar o deltă n-ar putea fi, în ipoteza că m-aş dona acestei întinderi.
Nu mă pot împotrivi, n-am arme, n-am nervi pentru un război al răbdării. Sucomb. Sunt sfâşiat, împărţit. Voi deveni şi eu o forţă dezordonată în puterea mării.
Pun capul în palme iar acesta parcă aparţine altuia. Furat, hoţie la drumul mare. Sustragere. S-a dus identitatea mea. Disipare. Nisip. Malul mării. Valuri care trec peste cizmele mele de presupus muncitor în construcţii. Mă uit cum se formează membrele astea hipnotice. Unde eşti, steaua mea polară?
Mai am puţin şi voi deveni un val cretin, auxiliar, subordonat apei sărate. Putoare. Să nu uit senzaţia asta, duhoarea mării, putrefacţia. Să mi-o fixez în creier, să-mi amintesc în astfel de momente că sunt Ştefan Doru Dăncuş iar apa asta e o minciună. Să-i rezist azi. Şi mâine. Să-mi aduc aminte că e un adversar, că ştie ce vorbesc sau ce gândesc despre ea. Că n-am pierdut nici un război.
Joi, 17 noiembrie 2005
Rahat, chiar şi rândurile acestea mă descalifică, mă pun în postura unui idiot care a învăţat la perfecţie lamentarea.
Vineri, 19 noiembrie 2005
Azi am turnat primul beton în celebra fundaţie. Ar mai fi, în condiţii de muncă optime, vreo 2 săptămâni. Evaluare făcută de Călin.
Nici o plimbare pe plajă. Privesc marea de sus iar ea se enervează – îmi place să cred că valurile tot mai mari din ultimele două zile mie îmi sunt dedicate. Mă simt învingător, un învingător laş: de pe malul înalt îmi permit să-mi bat joc de cel învins.
O comunicare există totuşi: azi am scris primele rânduri dintr-o carte ce se va numi, probabil, „evanghelia”. Adică epava ciudată fixată în ţărmul mării la Costineşti.
Mi-e dor de ai mei. Ani de zile de tortură şi sute de milioane cheltuite pentru a crea familia, zbucium şi speranţă. Iar când am reuşit, când totul devenise logic şi conform dorinţelor mele – am plecat. Mă justific: voi avea bani din construcţia asta. E o minciună, n-a fost o decizie unilaterală – am plecat pentru că aşa a fost regula. Consens cu Dumnezeu.
Ora 22.19. Am scris câteva pagini din „evenghelia”. Ce să aleg? Să plec acasă ori să continui cartea? „Continui”, scriu aşa cu ciudă, nu „continuu”, cum spun cretinii ce gestionează limba română. Sfâşiat din nou. Ceea ce ştiu sigur: îmi consum ultimul concediu. După ce voi muri, nu voi mai fi om. Iubirea e criteriul – sunt sigur. De aceea mă aflu aici, la distanţă: iubirea trebuie să rămână mereu neprevăzută, mereu alimentată (chiar de-o absenţă strigătoare la cer), mereu nouă, mereu chemată şi dorită. Invincibilă. Fără urmă de rutină, de gânduri despre ce-i de făcut mâine. Unică. Inviolabilă. Putere.
Iată colaborarea mea cu Dumnezeu: sunt conştient că nu banii m-au atras la Costineşti – aveam deja. Să nu fiu ca ei, să nu fiu un orb rutinat! Iar dacă şi eu şi Gabriella existăm, de ce tot mereu ne mulţumim pentru asta? N-ar fi mai nimerit să inventăm altceva, de exemplu: „Bine-ai venit la mine!”. E mai credibil în faţa Universului, n-ar mai fi!, că aşa mă apucă unori câte-un dor încât păcatul lui Adam îmi pare o biată bilă de biliard.
Sâmbătă, 19 noiembrie, 2005
Dimineaţă a plouat, după masă a început să ningă. Frig. S-ar putea să plecăm mai repede de aici.
Am vegetat toată ziua. N-am mai scris nimic la „evanghelia”, n-am idee ce se va alege din cartea asta.
Aproape toţi muncitorii ştiu să joace şah. Mă miră faptul că nu se uită la televizor, preferând să-şi petreacă timpul în faţa tablei; am impresia că sunt de o mie de ori mai deştepţi decât VIP-ul căruia îi construiesc palat pe malul mării.
Duminică, 20 noiembrie 2005
Se topeşte zăpada. Cafea şi ţigări. Muncitorii dorm deşi e aproape 9.00. Mă simt inutil dar paradoxal, găsesc mai multe motive de-a fi optimist decât de-a dispera sau, mai rău, de a mă lăsa purtat de curenţii sociali în direcţia în care merge toată lumea. Mai aprind o ţigară – am vorbit cu Gabriella peste 2 minute la telefon.
Zilele astea goale mă consumă infinit mai mult ca perioada plină de privaţiuni şi stres din vară. Le îndur, le târăsc târâş-grăpiş – să am răbdare. Acum nu sunt în închisoare!, îmi vine să strig, dar îmi aduc aminte că am scris „Te iubesc, puşcăria mea!” şi-mi înghit revolta: doar eu am spus că România e o puşcărie cu deschidere la Marea neagră. Iată, sunt la mare, am ocazia să bălmăjesc tâmp şi elitist pe marginea subiectului. Las-o baltă, îmi spun în scris în camera mea rece, în ţinutul plin de vânturi puternice. Nu, n-aş putea trăi la malul mării.
Nu mă pot adapta la orice mediu, îmbătrânesc, am tabieturi iar dacă îmi schimb brusc arealul mă însingurez. Propoziţiile, întrebările şi răspunsurile pe care le formulez sunt seci, folosesc un vocabular diminuat drastic pentru a comunica aici, în mijlocul unor muncitori plătiţi „cu ziua” care cred despre mine ceea ce cred şi despre Călin, adică sunt şi eu un fel de constructor, un fel de şef...
Seară din nou. Azi – plimbare pe plajă. Nu mai ninge.
Abia am reuşit să încetinesc timpul, să-l fixez în cele mai fine coodonate ale vieţii – că iar îl accelerez. Mi-e dot de viaţa mea dinainte. Pe de altă parte, nu ştiu dacă operaţiunea încetinirii timpului îmi va reuşi şi după ce voi pleca de-aici.
Singurătatea şi tristeţea sunt stări adolescentine – pe lângă acestea eu sunt binecuvântat şi cu tăcere. Rememorez întâmplări mai vechi, am senzaţia că sunt aici de prea multă vreme. Totul este plat, static, nerăvăşit; orele se scurg lent, fără nimic tulburător, nesemnificative. Unde sunt vremurile când mă înflăcăram pentru o idee oricât de mică? Unde e îndrăzneala de-a mă apuca de proiecte care de care mai nebuneşti?
Mai demult am făcut în Maramureş cenaclul „Ardeal”, muzică folk şi poezie, în paralel cu cenaclul „Flacăra”; aşa am cunoscut-o pe Gabriella. Am făcut ziare, reviste, cărţi. Am rămas numai cu acestea din urmă; până şi revista „Singur” a murit. Sau poate n-a murit, poate aşteaptă cuminte până când văpăile mă vor cuprinde iar.
Mă simt rău fără Gabriella şi asta e cea mai lucidă explicaţie a stărilor de moleşeală şi inactivitate ce s-au instalat confortabil în ceea ce reprezint ca fiinţă. Sunt incapabil de orice acţiune vie, tânjesc. O mare dovadă de eroism. Şi ce mulţi sunt cei ce s-ar vinde diavolului să poată fi în locul meu!
Mi-am făcut o cafea – iar n-o să dorm la noapte. Remarc faptul că pot fi util şi nefolositor în acelaşi timp, chestiune greu de construit pentru marile somităţi ce se ocupă de complicarea lucrurilor simple. Sunt demonstraţia materială a acestui paradox şi e, desigur, o mare pierdere că nu se află prin prejmă veun doctor docent care să speculeze pe marginea cazului.
Ţara e plină de greve - a venit iarna, al 13-lea salariu, majorarea preţurilor la nu ştiu ce, alegeri anticipate, declaraţii fulminante ale celor din fotbal..., dar vuietul popular nu pătrunde în camera mea de hotel, nu mă trezeşte din letargie, nu mă face distructiv sau pătimaş, nu mă încălzeşte cu nimic. Mi-e silă de mediocritate şi tocmai mediocru trebuie să par în ochii micii comunităţi în care se întâmplă să-mi duc zilele. Nici un stimulent, nici un eveniment rebel, nici o soluţie de-a învinge ordinea în care se petrece totul aici.
Dimineaţă m-am uitat cu ciudă la bărcile pescarilor, trase la ţărm, aşezate cu fundul în sus. Aş fi putut dezlega una şi aş fi putut ieşi în larg, aş fi creat un eveniment nou, o dezordine. Am preferat să mă plimb cu gulerul hainei ridicat, asistat de marea care mi s-a părut că rânjea triumfător.
Luni, 21 noiembrie, 2005
Monotonie. Plimbare pe plajă. Aproape fără puls. Mişcare de ici-colo, de la hotel la şantier, de la magazin la hotel. Ţigări, multe ţigări. Seara vorbesc cu Gabriella şi cu Ştefi. Din păcate se întrerupe telefonul. Mănânc. Oboseală sau obsesia oboselii? Peste câteva minute voi stinge lumina.