Stau și cântă molcom la fereastră
Strada îi înalță din ciment
Omenirea plânge ca o proastă
- ca o țeavă de eșapament
Gunoierii-și cântă tragedia
Fluturi măturînd pe caldarâm
Unde Dumnezeu s/a dus vecia
și mireasma florii de saclâm ?
În colecția Scrisul de azi a editurii Singur, după un de știut aproape insuportabil salt, cădere în sus, greu comparabilul poet- poetom român Ștefan Doru Dăncuș, dă seamă a sublimării prin cuvânt zburat în sincretismul și polisemantismul Unic al Limbii încă române, ritmînd ca un magician cuventele/ semnificații, ca niște semințe cu ochi, ceea ce am numit recent delirul realului. Cum spune-rostuiește, este neutrinic, deși afirmă că
/ sunt un curent electric de joasă tensiune, ce urcă spre-al voltajului tău piept, tu/ plus și minus- marea mea minune, un paratrăznet tare- ar fi corect...
Poetomul este cu azimutul NORDIC în respirație, sacadat, mult mai sus decât Arghezi și Barbu...Mintea lui este un accelerator de vise, un CEVA cu ardere forțată... Suprasensurile levitează, hedonismul stroarce teascurile magice ale unei alte dimensiuni...Francoise Villon baladează într/un grai din/jos/de/ rai, absurdul este resorbit de gravitație, verbele flutură, adjectivele licuricesc...Poetul este infraseismic și oracular, rostirea lui curge oglinzile via colindele laice...
Noi n-avem timp de înc-un Rai, E ca un foc de giruete, Când niciun ban la tine n-ai, să ceri un vin și nite fete... Nu departe de acest modus vivendi/ scrivere, poate fără să știe unul de altul, gemelarul, este recentul Valentin Iacob, cu Pocker cosmic, editura Tracus Arte, 2015, dar și Ion Popescu Brădiceni transmodernistul...Pe-aproape ( cel de departe) îmi îngădui și eu a mai fi., ca și cum ( noi) am mai fo.
Nici cântec nu mai e s-aline, Tragicu-mi suflet murmurînd, O ceaă s/a lăsat în mine, Nu știu de unde sau de când...
Poetomul Ștefan Doru Dăncuș nu avansează nici lichidează, ci devansează, altfel sppus, atemporalizează infeabilul. Poemele lui au o dungă de alboare pe spate, ca păsările cele care transcend toamna netrădărilor noastre, uneori cu ilogice siluete de ibiși egipțieni, alteori de cocori isosceli...
Răbdarea lui este trans- umană, cea a demnității de drept de a mai fi om și oamă. El este, ca odinioară Sorescu, singur printre poeți, dar și printre psihologi, electroni sălbatici și apăsați pe cap sub apele abisale labișiene... Una crăiesc- baladescă:
Te-am așteptat la sud sub brazi, în fața muntelui abrupt, tu n-ai venit. Și uite azi, răbdarea cerului s-a rupt...
Blaga strigase: Dați-mi un trup, voi, munților! Poetului nostru i-a redat trupul un munte. Sisif ia în brațe, fratern, un stejar, iar la picioarele lor, înscrisuri sapiențiale, ca la Săp (M) ânța lumii. Un suflet gigantic, urieșesc, își dorește, în noimă semantică str- bunească, să scape din stigma lui Narcis, sau a capului ăluia, plutind pe Lethe...I-auzi, ia !!!
Fă-mă un poet care alină, fă/mă sămn de mână/ntre aldiune, când deștid fereastra cătră mină, șî de-afară numa noapte zine...
Cum să traduci altora așa zicere, cu șarm de răcoare la umbra unori ciorchini scăpți din distrugerile deceneice ?
Poetul civic exprimă singurăciunea fără seamăn a mulțimii...
Ne sapă diplomații lumii groapa,vor România sufletul să-și dea, Noi nu suntem doriți în Europa, Așa că n-o dorim nici noi pe ea !
.,,,. Fie-mi mâinile de lemn să/mi fie, Fă-mă, Doamne, scrum, atât mai vreau,Nu mai sta în mine, poezie, Pleacă/n alții care nu te au...
Pleacă, lasă-mă doar astă seară, Răzbunare, milă și păcat, Că de-atâta veghe tutelară, Iată c-am căzut și eu la pat...
Poemele lui Ștefan Doru Dăncuș, acum, încep abia când sunt întrerupte de titluri...
Tot astfel și omul din operă, opera din om...
Ștefan Doru Dăncuș, Avans și lichidare, editura Singur, 2015