Labirintice
Când mă vei uita, s-ar putea să mă întâlneşti
într-un oraş de apă şi sticlă,
într-o seară ploioasă, între două galantare,
în preajma şinelor de cristal,
aşteptând plecarea tramvaiului albastru.
Privindu-mă, ai putea să nu-ţi aminteşti ochii
în care au rămas diluări din nuanţele sufletului tău,
lăsând loc transparenţei din nopţile în care
ne întâlneam în staţii străine,
ignorate de călătorii singuratici
tocmai din pricina lipsei de hărţi labirintice,
şterse de ploi şi de lacrimi.
Din lipsa denumirilor clare,
nici numele nostru nu îndrăzneam să-l rostim.
Ne temeam că ne vom aminti ceea ce
s-ar fi întâmplat în absenţa noastră.
Cineva, pe o bancă de plastic translucid,
ar fi scrijelit tot ce gândeam
şi ce nu reuşeam să ne mărturisim,
pentru că nu am vrut să se creadă
că suntem alţii.
Singuri, pe strada splaiului,
Inventam distanţele visului în care
fluviul anula chiar şi tulburările văzduhului.
Din tramvai rămăseseră numai geamuri
şi fantasme lichide, ocupând
locurile rezervate eternului.
Doar când mă vei uita, s-ar putea să mă întâlneşti
în urbea fără străzi,
cu râuri desprinse de Dunăre.
Priveşte-mă ca şi cum nu m-ai fi văzut niciodată.
Nu-mi atinge conturul de rouă.
S-ar putea să simţi lacrimile tale
dizolvându-mi sufletul.
Deschise în lut, hăurile de apă
ne vor absorbi sfâșieturile rămase din umbrele noastre.
Nu ne vom aminti
tot ce am vrut să trăim împreună.
S-ar putea să mă întâlneşti
în clipa în care visul se va contopi cu realitatea
oraşului fără nume.
© n.cornescian